Jurnal, 14 martie
Astăzi a fost o zi care mi-a răvășit sufletul. Dimineață, internetul vuia cu o veste tulburătoare: undeva lângă drumul național, într-o mică groapă săpată în zăpadă, cineva a abandonat niște pui de cățel nou-născuți. Doamne, câtă nepăsare, câtă cruzime poate să aibă omul? Erau acolo, niște mogâldețe minuscule, strânse una-n alta, încercând să-și țină de cald și să nu lase frigul să-i răpună.
Primăvara e aproape, dar în Chișinău temperaturile încă atingeau -7°C, iar dincolo de oraș, pe câmp și la marginea drumurilor, frigul părea și mai tăios: -10°C, poate chiar mai jos. Nu pot decât să mă întreb câte ore ar mai fi rezistat în acea adâncitură din zăpadă, unde albul ajunsese umed sub corpurile lor, de atâta timp cât au tot stat să se încălzească reciproc.
Norocul, sau poate chiar Dumnezeu, a vrut însă altfel de data asta. Nicolae, proprietarul unui service auto de lângă șosea, i-a găsit. Nu a trecut nepăsător, nu și-a văzut de treabă, ci i-a luat numaidecât la adăpost, în atelier, chiar dacă habar n-avea ce să facă mai departe. Oricum, gestul lui contează enorm și nu pot decât să-i mulțumesc pentru omenie și sufletul cald.
Puii sunt atât de mici, abia de-ți încape unul în palmă. Cinci suflete fragede trei băieței și două fetițe, sau poate patru băieței și o fetiță, încă nu știm sigur. Nicolae a dat telefoane la voluntari și la oameni inimoși, însă nimeni nu a putut să ia bieții pui. Nu pot fi trimiși la vreun adăpost: au poate două-trei săptămâni, iar acolo, în aglomerație și fără îngrijiri speciale, ar fi condamnați la boală și, poate, la moarte sigură.
Nici la adăposturile cu îngrijire medicală nu este loc pentru ei, după ce animalele de acolo abia au trecut printr-o epidemie de parvoviroză. Astfel că această noapte puii au rămas în camera de lângă atelierul lui Nicolae.
Mi-a povestit apoi ce a văzut pe camerele de supraveghere: o femeie deși mi-e greu să numesc astfel pe cineva capabil de așa faptă a venit noaptea, a descărcat boțurile acelea de lângă mașină și le-a lăsat pur și simplu în zăpadă, în mijlocul gerului. Ce-or fi simțit acele suflete rupte nemilos de lângă mama lor și aruncate în voia sorții? Nu pot decât să spun: Dumnezeu să o judece pe aceea care a făcut așa ceva.
Mă doare sufletul pentru ei. Îi privesc și-mi promit: mă voi asigura că fiecare găsește o casă și niște oameni care să-i iubească și să le încălzească viața nu doar cu o păturică sau un castron de lapte, ci și cu inima lor. Merită o șansă la viață și la bunătate. Acum nu-mi rămâne decât să cred că românii încă nu și-au uitat compasiunea și sper că acești puiuți vor cunoaște, în curând, iubirea și liniștea unui cămin adevărat.
