Jurnal personal București, 17 martie
Îmi amintesc perfect acea seară la nunta Anei și a lui Mircea, unde l-am întâlnit pe Lucian. Era ceva magic în aer ochii lui zâmbitori, vocea caldă, felul în care ne-am apropiat printre râsetele prietenilor noștri. Am vorbit ore în șir, și totul a părut natural, de parcă destinul ne-a adus acolo. Parcă toată lumea dispăruse și eram doar noi doi.
Noi doi am devenit într-un timp scurt “noi”. După câteva luni, Lucian m-a cerut în căsătorie pe terasa unui restaurant din centrul Bucureștiului. Am acceptat cu sufletul plin de speranță, și ne-am mutat într-un apartament mic, cu o cameră pe strada Vasile Lascăr. Era modest, dar era al nostru.
Când am aflat că sunt însărcinată, am râs și am plâns de fericire. Totuși, sarcina nu mi-a adus doar bucurie. Partea medicală mi-a dat bătăi de cap mereu apărea câte ceva: răceală, șeful nu-mi dădea voie să plec de la serviciu, mereu se iveau motive să amân ecografia.
Sarcina a fost dificilă, oboseam rapid, grețurile nu mă părăseau, iar durerile de spate mă chinuiau zi de zi. Burta îmi era atât de mare, încât abia mă mișcam prin casă. În ultima lună nici n-am ieșit din apartament. Lucian mă iubea și mă ajuta cât putea, dar era mereu la serviciu, iar serile era adesea epuizat.
Nașterea a început pe neașteptate, mai devreme. Medicii nu m-au lăsat singură nici o clipă trei pui de om au venit pe lume, unul după altul: două fete și un băiat. Am rămas mută de uimire. Când Lucian a intrat în salon, nu-i venea să creadă dintr-o dată, tată a trei copii.
În timp ce eram internată la maternitate din București, el a alergat să cumpere pătuțuri și hăinuțe pentru micuți. Apartamentul nostru era neîncăpător, nu aveam unde să ne retragem. Și atunci a început viața cea adevărată: nopți nedormite, răceli și agitație. Lucian visa la vremurile de început, la dragostea fără griji, cine romantice și discuții până noaptea târziu… Dar totul s-a schimbat.
Cu greu făceam față copiilor. Nu mai aveam timp pentru Lucian. A cedat până la urmă. Într-o dimineață, s-a dus la serviciu și nu s-a mai întors. Am încercat să-l găsesc la Spitalul Municipal, la Poliție, la colegi. Nimic. Se pare că nu a mai rezistat și a fugit, abandonându-ne.
Atunci am realizat: trebuie să fiu tare. Copiii depindeau de mine, aveau nevoie de mine să merg mai departe. Mama mea, Elena, s-a mutat la noi și am crescut tripleții împreună. A fost greu, dar am rezistat. Am trăit din alocația copiilor și din pensia mamei (1800 lei și 1450 lei pe lună), dar am reușit să le ofer tot ce aveau nevoie.
Lângă blocul nostru s-a deschis un nou centru comercial Plaza România. M-am dus să caut un loc de muncă și am primit unul la magazinul de haine, fiindcă eram responsabilă și muncitoare, chiar dacă aveam trei copii. Din clipa în care am început serviciul, parcă totul a devenit mai ușor. Am reușit să angajez și o bonă, iar mama a avut mai mult timp pentru ea.
După câțiva ani, am fost promovată șefă de magazin. M-am schimbat mult am devenit o femeie sigură pe ea, mai frumoasă și îngrijită. Tocmai în acea perioadă, Lucian a revenit în oraș, venind în vizită la părinții lui. A trecut să-i vadă pe copii și mi-a cerut iertare pentru tot ce s-a întâmplat, rugându-mă să-i mai dau o șansă.
M-am uitat la el și am realizat că nu mai există nimic între noi. Sentimentele mele dispăruseră demult. I-am spus cu sinceritate că nu pot să mai fiu cu el. Când a plecat, am simțit că mi s-a luat o povară de pe suflet. Am lăsat trecutul în urmă. Viitorul meu e încă înainte, iar optimismul este din nou alături de mine.
