Întoarcerea
Camelia s-a simțit rău încă din gara de la Bălți.
A abia a reușit să fugă până la coșul de gunoi, și, aplecată, simțea cum paltonul scump i se murdărește de marginea înghețată a coșului din fontă…
Domnișoară, vă este rău? a auzit o voce caldă, cu accent local.
Lăsați-mă…
Camelia s-a îndreptat. În jurul ei, ca într-un film mut, treceau oameni îmbrăcați în geci groase, cu sacoșe pline, cu plase de cartofi.
În aer plutea miros de motorină, de tutun ieftin și de acel parfum stătut de provincie care-i dădea întotdeauna Camilei o migrenă teribilă.
Urâse mereu orașul ăsta. Cu toată ființa ei, cu ura rece a celui care fugise de aici cu cincisprezece ani în urmă și făcuse tot posibilul să uite drumul înapoi…
Telefonul i-a vibrat.
Tata.
Cami, unde ești? Sunt cu mașina, vin să te iau.
O să iau un taxi, a zis ea, tăios. Nu e nevoie să mă aștepți. Spune-mi adresa spitalului.
Dar mama-ta nu mai e la spital. Au externat-o aseară. A scăzut tensiunea, au zis să se trateze acasă. Vin după tine…
Acasă? Camelia și-a încleștat maxilarul. Voi vorbiți serios? Și eu de-asta am venit până aici, pentru cine știe ce fleac?
Cami, nu te enerva. Mama te aștepta. A făcut plăcinte.
La ce mă ajută plăcintele?
A întrerupt convorbirea scurt.
***
Casa unde crescuse îi părea și mai mică acum.
Camelia stătea pe hol și se uita la ușa scorojită, tăbăcită cu imitație de piele. Pisica vecinilor deja se freca de cizmele ei, lăsând păr peste tot. Mirosea a zeamă de varză, a pisici și a ceva dulce. Mereu așa mirosise. Mereu.
A intrat fără să bată.
Mama stătea în bucătărie, mică, cu părul prins în coc, într-un halat ponosit, pe sub care ieșea cămașa de noapte.
Când și-a văzut fiica, a întins mâinile, pe față i-au apărut, deodată, o fericire caldă, dar și o vină care a străbătut-o pe Camelia până la oase.
Camelia! Sufletul mamei! Credeam că vii mai spre seară…
Ți-am spus să nu mă minți! Camelia nu și-a dat cizmele jos, rămânând, hotărâtă, în mijlocul holului. Știi că risc să pierd contractul? Am mers toată noaptea cu trenul să te văd la reanimare și tu… faci plăcinte?!
Mama a căzut parcă, lăsând mâinile jos.
Cami, iartă-mă, n-am vrut să te sperii. M-a mai lăsat tensiunea… Dar tare dor mi-a fost…
N-ai zis tu că mă minți. Camelia și-a aruncat cizmele într-un colț. Hai, unde ții tensiometrul? Măsurăm repede și plec la hotel. Nu pot să rămân aici.
Fata mamei, rămâi…
Mamă, ai WC-ul stric, caloriferele abia dau căldură, iar vecinii urlă și bat de tremură pereții. Nu pot sta aici, nici fizic.
A intrat în bucătărie, s-a așezat la masă. O farfurie cu plăcinte, încă aburinde, trona pe masă. Camelia nu s-a uitat măcar la ele.
Adu tensiometrul.
Mama l-a adus, vechi, manual, cu para.
Ăsta-i bun? Camelia a strâmbat din nas. N-ai avut bani de unul nou? Eu ți-am trimis
I-am pus la păstrare la bancă. Pentru tine. Să fie să ai dacă ai nevoie.
Of, Doamne…
Camelia a pus para la braț. Cifrele dansau înaintea ochilor.
O sută șaizeci cu nouăzeci. Ce faci, mănânci sare cu lingura?
Da, doar un pic
Bine. Mâine îți cumpăr pastile bune și un tensiometru adevărat. Azi sunt epuizată. Pe unde pot să întind o pătură?
Mama s-a grăbit, a început să caute, să întindă cearșafuri. Camelia stătea la masă, privea pe geam spre blocurile cenușii și avea un singur gând: Numai să nu rămân blocată aici. Să plec mâine cât mai repede.
***
Noaptea nu a dormit.
Canapeaua era mică, arcurile îi intrau în spate, iar dincolo de perete urlau vecinii, apoi a început o ceartă. Se auzea cum țipă o femeie și un bărbat înjură groaznic.
Camelia stătea cu ochii în tavan. Pe tavan era o crăpătură o știa din copilărie. Atunci i se părea că seamănă cu un fulger. Acum era doar un semn că și blocul se destramă.
Către dimineață a ațipit. A visat că e mică, o ține mama de mână în piață și îi cumpără o plăcintă cu vișine, caldă, pudrată cu zahăr. Camelia merge fericită…
S-a trezit plângând.
Lacrimile curgeau șiroaie pe obraji și nu le putea opri. A rămas întinsă, plângând mocnit, ștergându-se cu colțul cearșafului.
Dincolo de perete era liniște. Doar ceasul bătea. Ceasul acela vechi, pe care mama promisese de o sută de ori că-l aruncă.
Cami? a întrebat mama în șoaptă de după ușă. Nu dormi?
Nu dorm, a răspuns ea, răgușit.
Cineva a venit la tine.
Cine?
O fată… Zice că o cheamă Meda. Nu-ți amintești?
Camelia s-a ridicat brusc. Meda? Care Meda?
Și-a pus halatul, a ieșit.
În fața ușii era Meda, prietena din liceu. Cea mai bună, pe care Camelia o lăsase baltă când a plecat la București, fără să explice, fără să-și ia rămas bun.
Meda parcă nu se schimbase: aceleași păr blond strâns în coadă, aceleași gropițe în obraji. Doar ochii îi erau mai stinși, umbre albastre sub ei.
Salut, a zis Meda. Mama-ta mi-a zis că ai venit. Am zis să trec. Cincisprezece ani, Cami…
Camelia, încurcată, ar fi vrut să trântească vreo replică ironică, gen cum m-ai găsit? sau n-am timp, dar a simțit că nu poate.
Intră, a zis, încet.
S-au pus la bucătărie. Mama, înțeleaptă, a plecat la vecina. Meda bea ceai, cu mâinile în jurul ceștii.
Eu sunt măritată, a spus. Am o fată, șapte ani, Daria. În toamnă merge la școală.
Felicitări, a oftat Camelia.
Tu cum ești? Meda o privea cu seriozitate. În București e bine?
Merge.
Ești măritată?
Am fost…
Și?
Camelia a ridicat din umeri. Nu voia să spună că soțul a lăsat-o pentru altcineva, că apartamentul, mașina, cariera nu erau de ajuns pe timp de noapte. Că e singură, complet.
Nu ne-am potrivit, a spus doar.
Meda a clătinat din cap, a tăcut puțin, apoi a zis:
Eu te-am iertat
Pentru ce? a întrebat uimită Camelia.
Cum pentru ce? Ai plecat fără să saluți, fără să dai un telefon. Eram ca două surori, ne povesteam toate prostiile… și ai dispărut. Am plâns, m-am supărat, dar apoi… așa a trebuit să fie. Ți-ai făcut viața ta, eu pe-a mea. Acum bem ceai împreună, și mi-e drag să te văd.
Camelia a simțit nodul în gât. S-a întors spre fereastră.
Am fost proastă, Meda. Iartă-mă.
Liniștește-te, a zâmbit Meda. Se întâmplă.
Au vorbit până seara. Meda povestea de soțul de la combinat (bețiv, dar cumsecade), copilă (desene peste tot prin casă), de viață. Cameliei îi plăcea să asculte, chiar era curioasă.
Auzi, a zis Meda la plecare. Nu vii mâine la noi la masă? Fac borș. O să o cunoști pe Daria.
Nu știu…
Hai, vino, Meda a ținut-o de mână. Mama ta zice că mai stai până miercuri. Stăm împreună, povestim.
Camelia a dat din cap: da.
***
A doua zi, Camelia a mers la farmacie.
Trebuia să ia pastile pentru mama, un tensiometru adevărat și încă ceva, orice să fie util. Mergea prin oraș, se uita în jur și deodată i se părea că nu-i chiar așa de urât. Copacii în brumă, copiii cu săniile, bătrânele pe bancă. Viață normală.
În farmacie era coadă. Camelia s-a pus la sfârșit. În fața ei, o femeie cu un palton vechi, cu sacoșa plină de alimente, părea istovită.
Vă e rău? a întrebat Camelia.
N-ați vedea… inima asta… las’ că îmi iau pastila și-mi trece…
Camelia a privit-o atent. Femeia era palidă, buzele albăstrii, fruntea transpirată.
Așezați-vă, a zis Camelia. Mă duc eu să iau. Ce aveți nevoie?
Nitroglicerină, fată dragă. Mulțumesc, să-ți dea Dumnezeu sănătate.
Camelia i-a luat pastila, i-a dat-o. Femeia în câteva clipe s-a mai înviorat.
Mulțumesc, drăguță. Nu ești de pe aici, așa-i?
Sunt. M-am născut aici, a zâmbit Camelia, deodată liber.
A ieșit din farmacie, cu un zâmbet larg.
***
Seara a mers la Meda.
Meda locuia într-un bloc vechi, la etajul cinci fără lift. Camelia urca pe scara scorojită și gândea: Doamne, cât de repede te dezobișnuiești de blocurile astea.
Dar azi nu o deranja.
I-a deschis o fetiță, subțire, blondă cu ochi mari.
Dumneavoastră sunteți tanti Camelia? a întrebat ea. Mama mi-a zis să vă aștept.
Eu sunt, a zâmbit Camelia.
Eu sunt Daria. Intrați, avem borș!
În casă era sărăcăcios, dar curat. Mobilă veche, tapet decolorat, pe pereți desene de copil. Mirosea a borș și plăcinte.
Meda trebăluia la aragaz.
Hai, vino, dă jos paltonul, ne așezăm la masă. Daria, adu lingurile.
S-au așezat la masă. Camelia mânca borș și simțea o căldură adâncă, sinceră. Nu mai mâncase de mult așa bine. Nu mai stătuse de mult la masă fără fițe, pur și simplu.
Desenezi ceva pentru mine? a rugat-o pe Daria.
Fetița s-a uitat serios la Camelia:
Ești frumoasă. O să te desenez pe tine.
Abia aștept, a zâmbit Camelia.
Daria a adus caietul, creioane. S-a pus pe desenat.
Camelia bea ceai cu dulceață de vișine și stătea de vorbă cu Meda.
Ai copii? a întrebat deodată Daria, fără să ridice ochii.
Nu, a răspuns Camelia. N-a fost să fie.
De ce?
Daria! a certat-o Meda. Nu se întreabă așa…
Nu-i nimic, a zâmbit Camelia. Așa e, Daria. Nu la toți le merge. Dar e bine oricum.
Nu fi tristă, a zis Daria serios. Ești tânără. O să ai și tu.
Camelia a râs.
Mulțumesc, puiule.
Daria i-a dat desenul o femeie cu rochie lungă, cu coroană, și flori împrejur.
Ești tu, a explicat Daria. Ca o prințesă, dar ai fața tristă. O să desenez soarele, să zâmbești.
Camelia a simțit cum îi stă gâtul în loc.
Mulțumesc, draga mea. Îi pun la mine pe perete, la București, bine?
Bine! a aprobat Daria. Mai vii pe la noi?
Revin, a promis Camelia. Și a știut că spune adevărul.
***
S-a întors la mama după ora zece. Mama nu dormea, o aștepta.
Cum a fost? a întrebat.
Foarte bine, mamă. Foarte.
Camelia s-a așezat lângă mama, i-a luat mâna aspră și caldă în palmă.
Mamă, să mă ierți. Pentru toate.
Fata mamei, dar pentru ce?
Pentru că… Am fost rușinată cu voi. Cu orașul ăsta. Cu mine. Am crezut că sunt mai bună fiindcă am plecat. Dar nu sunt. Am fugit, atâta tot.
Mama n-a zis nimic. O mângâia pe cap, ca pe vremuri.
Nu ai fugit, Camelia. Ai supraviețuit. Așa era la vremea aia aici: ori pleci, ori te pierzi. Ai făcut bine, draga mea. Doar să nu ne uiți de tot.
Nu vă uit, mama. Niciodată.
***
Dimineață, Camelia se pregătea de plecare.
Tata a dus-o la gară cu mașina. Mama, mică, în paltonul vechi, făcea cu mâna de pe peron.
Camelia privea pe fereastra trenului și simțea un nod în piept.
Să… a dat tata să spună ceva, dar s-a oprit. Să nu uiți să mai vii. Noi nu suntem veșnici.
Vin, tată. Jur.
S-a așezat la locul ei în tren și a scos telefonul. Un mesaj de la Meda: Mai vino. Daria întreabă când revii. I-ai plăcut mult.
Camelia a zâmbit și a pus telefonul la loc.
Trenul s-a pus în mișcare. Dincolo de geam treceau blocuri gri, garaje, câmpuri înzăpezite. Și, ciudat, pentru prima dată Camelia nu simțea nici aproape de durere de cap, nici greață, nici dorința de a închide ochii și a uita totul.
A scos desenul Dariei din geantă. L-a desfăcut: o prințesă cu coroană, flori, și soarele pe jumătate colorat.
Camelia a privit pe geam. Peste câmpuri abia răsărea soarele. Mare, portocaliu, adevărat.
***
După o săptămână, Camelia i-a trimis Medei niște bani. Pur și simplu. Pentru Daria, pentru desen, pentru activități.
Meda nu voia să-i primească, dar Camelia a insistat.
Iar peste vreo jumătate de an, Camelia s-a întors acasă din nou. Fără să anunțe. Și-a luat bilet și a venit.
Stăteau toate trei la bucătărie: Camelia, Meda și Daria. Mâncau borș și povesteau. Și Camelia și-a dat seama: uite, asta înseamnă fericire. Să fii de folos cuiva. Să fii așteptat, așa… pur și simplu.
