— Îl întinerim pe colectiv, a spus Victor Ionescu, și vocea îi era de parcă anunța ceva plăcut. — Biroul tău eliberează-l până mâine la prânz. Tot ce trebuie face Lăcrămioara de la resurse umane.
Țineam în mână o cană cu ceai rece. De porțelan, albă, cu o dungă albastră – o adusesem de acasă acum douăzeci de ani. Două decenii a stat pe pervazul ăsta, și acum trebuia să o iau.
— Mâine? am repetat eu.
— Mâine, a confirmat el și a zâmbit. — Înțelegeți, doamnă Ana Marinescu, timpul trece. Avem nevoie de sânge proaspăt. Specialiști tineri, energie, o viziune modernă.
Vorbea și vorbea, iar eu mă uitam la cana mea și mă gândeam la un singur lucru: el nu știe de telefon.
Victor Ionescu devenise directorul centrului nostru județean de ocupare a forței de muncă acum opt luni. A venit cu o servietă, butoni scumpi și o listă de oameni pe care voia să-i dea afară. Eu eram a doua pe listă.
— Nu vă faceți griji, a adăugat el ridicându-se. — Rezolvăm totul omenește. Acordul părților, o compensație mică.
Mică. Am râs în gând.
— Bine, domnule Ionescu, am spus eu. — V-am auzit.
A dat din cap, vizibil surprins că nu am plâns și nu am început să-l rog. S-a întors și a ieșit.
Am pus cana pe masă și am luat telefonul.
Treizeci și doi de ani. Atât am lucrat în sistemul de ocupare. Am început ca inspector într-un birou județean mic, când aveam douăzeci și cinci de ani, iar calculatoare în birou nu erau deloc – doar fișiere și mașini de scris. Am ajuns director adjunct pe metode. Am scris trei regulamente regionale, copiate apoi în patru județe vecine. Am pregătit patruzeci și șapte de specialiști, dintre care doisprezece ocupă acum funcții de conducere.
Victor Ionescu a venit pe o structură gata făcută. Pe un sistem pus la punct, pe încrederea oamenilor, pe regulamentele mele.
Și acum voia să mă dea afară cu o „compensație mică”.
Am deschis contactele telefonului și am găsit numărul potrivit.
Telefonul de la minister mi-a venit acum trei zile. Nu directorului – mie personal. Doamna Elena Popescu, șefa departamentului de politici de personal, a spus scurt: „Doamnă Marinescu, formăm un grup de lucru pentru reformarea bazei metodologice. Participarea dumneavoastră e obligatorie. Pregătiți-vă pentru o deplasare la București săptămâna viitoare.”
Atunci am mulțumit și nu am spus nimic directorului. Pur și simplu n-am apucat. Apoi am înțeles că e mai bine să aștept.
Și uite – am așteptat.
A doua zi dimineață am intrat în biroul de resurse umane exact la nouă. Lăcrămioara, o femeie tânără cu ochi speriați, mă aștepta deja cu un dosar.
— Doamnă Marinescu, a început ea încet, — acolo e acordul de încetare… Domnul Ionescu a spus că compensația e de două salarii.
Două salarii. Salariul meu este de 4.500 de lei. Total – 9.000 de lei pentru treizeci și doi de ani de muncă.
— Lăcrămioara, am spus eu calm, — lasă-mă să mă uit la documente.
Mi-a întins dosarul. L-am deschis, l-am răsfoit. Acordul era redactat corect – nimic ilegal, doar o ofertă seacă de despărțire prin acordul părților pentru o sumă ridicolă. Puteam să refuz. Aveam tot dreptul. Dar directorul probabil conta pe presiune – că mă voi speria și voi semna.
— Nu semnez azi, am spus și i-am înapoiat dosarul Lăcrămioarei.
— Dar domnul Ionescu…
— Lăcrămioara, tu știi codul muncii. Acordul părților e voluntar. Am dreptul să iau timp să mă gândesc. — M-am ridicat. — Spune-i directorului că vin la el la unsprezece.
Până la unsprezece m-am pregătit.
Pe masa mea erau câteva foi. Imprimare de pe site-ul oficial al ministerului – componența grupului de lucru, unde figura și numele meu. Scrisoarea doamnei Popescu cu confirmarea deplasării. Copia cărții de muncă – treizeci și doi de ani vechime neîntreruptă. Și încă o hârtie – articolul 178 din Codul Muncii, cu alineatele subliniate.
Am luat foile, cana mea și m-am dus la director.
— Doamnă Marinescu, Victor Ionescu stătea în spatele biroului larg, — mă așteptam să fi semnat deja.
— Nu am semnat, am spus și i-am pus prima foaie în față. — Uitați-vă.
A luat hârtia. A citit. A ridicat privirea.
— Ce e asta?
— Componența grupului de lucru de la minister. Deplasarea mea – marțea viitoare.
A tăcut vreo trei secunde. Apoi a lăsat foaia pe masă.
— Și ce e cu asta? Grupurile de lucru sunt voluntare.
— Voluntare, am fost de acord. — Ca și acordul de încetare. — I-am pus în față următoarea foaie. — Asta e scrisoarea doamnei Popescu. Personală, către mine. Ea a pus în copie pe șeful ei – adjunctul ministrului.
Pauza s-a lungit.
— Înțelegeți, am continuat eu calm, — că dacă mâine depun o plângere la inspectoratul teritorial de muncă pentru presiuni la concediere, iar poimâine sunt la București în grupul de lucru ministerial – o să fie o poveste interesantă? Pentru toată lumea.
— Nimeni nu vă obligă, a spus el, dar vocea i se schimbase. Mai sec.
— Corect. Nimeni. Deci nu semnez. — Mi-am luat foile înapoi. — Și voi lucra în regim normal. Dacă aveți temeiuri legale pentru desfacerea contractului de muncă – faceți, vă rog. Reducerea postului cu preaviz de două luni și plata a trei salarii. Sau așteptați până când eu decid singură. Dar pe două salarii – nu.
M-am ridicat.
— Doamnă Marinescu, a încercat el să reia tonul de dinainte, — nu faceți din asta… un conflict.
— Nu fac niciun conflict, am spus eu de la ușă. — Doar am citit Codul Muncii. De mult, probabil pe când învățați dumneavoastră la școală.
În aceeași seară m-a sunat Lăcrămioara.
— Doamnă Marinescu, a șoptit ea în receptor, — spune că găsește motive. Că va comanda un audit la departamentul dumneavoastră.
— Să comande, am răspuns eu. — Am totul documentat de treizeci și doi de ani. Ultimul control a fost acum patru ani, fără nici o observație.
— E foarte supărat.
— Lăcrămioara, nu te teme. Tu doar îți faci datoria după lege. Semnează doar documentele care respectă Codul Muncii. Dacă ai îndoieli – ai dreptul să consulți. E și ăsta un drept al tău.
A tăcut.
— Vă mulțumesc, a spus ea încet.
Am închis și m-am dus să pregătesc cina.
Auditul, Victor Ionescu l-a dispus totuși. Peste o săptămână, la departamentul nostru au venit doi – un bărbat mai în vârstă cu un dosar și o femeie tânără cu un laptop. Au stat trei zile. Au verificat documentația, metodologiile, rapoartele programelor de ocupare.
În a treia zi, bărbatul a venit la mine și a spus fără introducere:
— Aveți o arhivă foarte bine structurată. Raritate în zilele noastre.
— Mulțumesc, am răspuns eu. — Le-am spus mereu colegilor mei: dacă te temi de control, înseamnă că faci ceva greșit.
A zâmbit și a notat ceva.
Rezultatele auditului le-am văzut peste zece zile – pe serverul comun, unde directorul a încărcat din greșeală nu doar documentul final, ci și o ciornă cu însemnări. În ciornă, lângă departamentul nostru scria: „fără abateri, flux documentar – exemplar”.
În varianta finală fraza fusese redusă la „observații – niciuna”.
Am păstrat ambele fișiere.
La București am plecat marțea următoare, așa cum era planificat.
Doamna Elena Popescu s-a dovedit a fi o femeie energică de vreo cincizeci de ani, cu părul scurt și obiceiul de a vorbi repede.
— Doamnă Marinescu, mi-a spus în a doua zi, când beam cafea în pauză, — dumneavoastră în județ de câți ani faceți muncă metodologică?
— Optsprezece, am răspuns. — De când am trecut pe acest post.
— Regulamentele dumneavoastră le folosim ca bază. Știți asta?
— Bănuiam.
S-a uitat la mine cu interes.
— La dumneavoastră, se spune, e director nou?
— De opt luni, am spus neutru.
— Și cum e?
M-am gândit o secundă.
— Energicul, am răspuns. — Întinerește colectivul.
Doamna Popescu a dat din cap. Pe chip nu am putut citi nimic – femeie experimentată. Dar întrebarea nu fusese pusă la întâmplare, știam bine.
M-am întors după patru zile.
Pe birou era un bilețel de la Lăcrămioara: „Veniți când puteți”.
Am intrat imediat.
— Doamnă Marinescu, Lăcrămioara a închis ușa biroului, — cât timp nu ați fost, a venit un om de la direcția județeană. A vorbit mult cu directorul. După aia, domnul Ionescu a fost tăcut toată ziua.
— De la direcție? am repetat.
— Da. Am auzit întâmplător – se vorbea despre deciziile de personal din ultimele luni. Despre câțiva oameni dați afară după venirea directorului.
Am dat din cap.
— Lăcrămioara, ai făcut bine totul. Mulțumesc.
În aceeași zi a venit la mine Ioana, inspectorul șef pe care Victor Ionescu o concediase dintre primii – încă din ianuarie. Ioana avea cincizeci și opt de ani, vechime – douăzeci și patru de ani. I se oferiseră aceleași două salarii, a semnat speriată.
— Doamnă Marinescu, a spus ea, — mi s-a spus că pot merge la inspectoratul teritorial de muncă. Că termenul nu a expirat.
— Trei luni de la semnarea acordului, am răspuns eu. — Cât a trecut?
— Două și jumătate.
— Deci ai timp. Ai semnat sub presiune?
— A spus că dacă nu semnez, găsește motive pentru concediere disciplinară. M-am speriat.
— Asta e presiune. Scrie tot ce ții minte – date, cuvinte, cine era de față. Apoi mergi la consultanță.
Dădea din cap și nota pe o foaie. Mâinile îi tremurau ușor.
— Ioana, am spus eu, — ai muncit douăzeci și patru de ani. Nu trebuia să pleci așa.
La trei săptămâni după întoarcerea mea de la București, la instituția noastră a apărut o comisie de la direcția județeană. Oficială, cu dispoziție. Verificau documentele de personal din ultimele opt luni – de la venirea lui Victor Ionescu.
Eu am continuat să lucrez. Veneam la nouă, plecam la șase, țineam ședințe metodice, răspundeam la cererile de la birourile județene.
Victor Ionescu nu a apărut pe holuri trei zile. A stat în biroul lui.
În a patra zi, Lăcrămioara a venit la mine cu acte.
— Doamnă Marinescu, a spus ea, — comisia cere toate acordurile de încetare din ultimele opt luni. Și notele de serviciu pe baza cărora s-au luat deciziile.
— Totul e în arhivă, am răspuns. — Eu mi-am întocmit întotdeauna notele corect.
— Știu. Mă refer la celelalte.
— La celelalte, Lăcrămioara, nu poți să mă ajuți. Nu e datoria ta să le acoperi. Dă ce se cere.
A expirat.
— Da, a spus ea. — Și eu așa gândeam.
Rezultatele verificării nu le-am aflat din documentul oficial, ci de la Antoaneta, care lucra aici și mai mult decât mine – treizeci și cinci de ani – și știa pe toată lumea și orice.
— Ană, mi-a spus ea vineri seara, când ieșeam, — pe Victor al nostru l-au chemat la direcție. La covor.
— Când?
— Ieri. Azi era ca varul.
N-am răspuns nimic.
— Ai știut? a întrebat Antoaneta.
— Știam că regulile nu sunt de frumusețe, am răspuns.
A râs.
Luni, la zece dimineața, am fost chemată în biroul directorului. Victor Ionescu stătea la masa lui – fără butoni, într-un sacou simplu, cu fața obosită.
Lângă el ședea un bărbat necunoscut, de vreo cincizeci și cinci de ani, în costum gri. S-a prezentat:
— Constantin Georgescu, adjunctul șefului direcției județene.
M-am așezat.
— Doamnă Marinescu, a început domnul Georgescu, — în urma verificării s-au constatat mai multe nereguli în activitatea de personal din ultimele opt luni. În special, indicii de presiune asupra angajaților la semnarea acordurilor de încetare. Șapte persoane.
Șapte. Eu știam de cinci. Două mi-erau necunoscute.
— Instituției i s-a dat un ordin. — A pus o hârtie pe masă. — Se ia în calcul și acordarea de despăgubiri pentru angajații afectați.
M-am uitat la director. El privea în masă.
— Doamnă Marinescu, a continuat domnul Georgescu, — participarea dumneavoastră în grupul de lucru de la minister a fost remarcată separat. Doamna Popescu a transmis aprecieri înalte pentru munca dumneavoastră.
— Cum evaluați atmosfera din colectiv acum?
M-am gândit. M-am uitat la Victor Ionescu – acesta a ridicat ochii, și în ei nu era decât oboseală.
— Colectivul e bun, am spus. — Oameni profesioniști. Doar că ultimele luni au fost… complicate.
Domnul Georgescu a făcut o notă.
Victor Ionescu și-a scris cererea de demisie din proprie inițiativă peste două săptămâni. Lăcrămioara mi-a spus dimineața, când tocmai intrasem și îmi pusesem cana pe pervaz.
— Din proprie inițiativă, a repetat ea. — Așa, liniștit.
— E dreptul lui, am răspuns.
Ioana a primit despăgubiri – șase salarii în loc de două. Nu știu exact cum s-a întocmit, dar m-a sunat în seara aceea și a spus simplu: „Mulțumesc.” Nimic mai mult.
Alți doi dintre cei șapte s-au întors la muncă – cei care au vrut. Restul au luat banii.
Interimar pe funcția de director a fost numită Antoaneta. M-a sunat chiar ea.
— Ană, nu ai nimic dacă mă sfătuiesc din când în când cu tine?
— Antoaneta, muncim împreună de treizeci de ani. De când ne-am oprit din sfătuit?
A râs – cald, ca altădată.
În dimineața când totul s-a încheiat, am venit la birou prima. Am pus ibricul. Am scos cana mea cu dungă albastră – albă, de porțelan, adusă de acasă acum douăzeci de ani.
Până fierbea apa, am deschis laptopul și am scris un scurt mail doamnei Popescu: am mulțumit pentru deplasare și am întrebat când e următoarea ședință a grupului de lucru.
Mi-a răspuns după patruzeci de minute: „Probabil în martie. Vă așteptăm.”
Am închis poșta și mi-am turnat ceaiul.
În geam era o dimineață geroasă – mijloc de noiembrie, vreo opt grade sub zero, cerul deschis. Pe hol se auzeau deja glasuri – oamenii veneau la muncă. Peste o jumătate de oră trebuia să vină Lăcrămioara cu acte de semnat, apoi ședința cu birourile județene.
Am luat cana și m-am gândit: treizeci și doi de ani nu înseamnă doar vechime. Înseamnă știința că sistemul funcționează dacă nu-l spargi. Că regulile nu sunt făcute pentru cei care le ocolesc, ci pentru cei care le respectă. Că răbdarea nu e slăbiciune, ci unealtă.
Victor Ionescu zâmbea când vorbea de „sânge proaspăt”. Nu știa de telefon. Nu știa de arhivă. Nu știa de treizeci și doi de ani.
Am terminat ceaiul, am pus cana pe pervaz și am luat telefonul – trebuia să sun la unul din birourile județene, aveau o problemă cu raportările pe care trebuia s-o rezolv de mult.
Munca nu așteaptă.
Și eu n-am de gând să plec nicăieri.
Ați întâlnit vreodată situația în care experiența de ani și documentele s-au dovedit mai puternice decât încrederea altcuiva?
