Internat pentru fiica mea
Viorica s-a căsătorit cu Lucian acum patru ani, și a fost exact genul acela de căsătorie despre care lumea spune port la adăpost. După toate umilințele și nopțile nedormite cu primul ei soț, Cătălin, care își petrecea mai toată viața prin crâșme, i se părea că, în sfârșit, a ieșit la liman și a pus piciorul pe pământ stabil.
Lucian era un om așezat și cumpătat la vorbă. Era șef la serviciu și se obișnuise ca în casă să fie totul la o rânduială desăvârșită: nimic să nu-i perturbe programul.
În perioada în care ieșeau împreună, Viorica firește că i-a povestit de fiica ei, Ioana, care atunci avea doisprezece ani. Dar așa s-a nimerea că Ioana a rămas la tatăl ei și la soția acestuia, iar subiectul acesta devenise mai mult un fundal îndepărtat, care nu deranja firul principal al vieții lor. Lucian știa că Viorica are un copil, însă acel copil nu-i cerea bani, nu ținea ocupată baia dimineața și nici nu stătea la masă cu ei seara, așa că pentru el era doar o informație neutră din biografia soției.
Viața lor a început să curgă pe făgașul cunoscut: și-au cumpărat apartament cu credit imobiliar, o sufragerie micuță, dormitor și o bucătărie open-space, și-l numeau cu mândrie cuibul nostru. Viorica s-a angajat administrator la o clinică stomatologică, Lucian era cel cu greul financiar, dar și ea plătea partea ei la rată și asta îi dădea iluzia egalității. Ajunseseră chiar să se gândească la un copil, ca să-și întărească legătura.
Însă totul s-a dărâmat într-o seară obișnuită, când pe telefonul ei a apărut un mesaj de la fostul soț, Cătălin. De obicei vorbeau sec și doar pentru ce era nevoie: pensie alimentară, școală, asigurări. De data asta însă mesajul era lung și plin de nervozitate: Viorica, ia-o pe Ioana. Avem un copil mic acum, Maria nu mai poate, iar Ioana… știi cum sunt adolescenții, au nevoie de atenție și noi nu mai putem. Îmi pare rău, dar ești mama ei, locul ei e cu tine. Eu nu mai pot.
Viorica a citit mesajul de cinci ori și a simțit cum o cuprinde frigul. S-a dus la Lucian, care în acel moment curața un pește în bucătărie, și i-a întins telefonul.
Lucian, avem o problemă, a zis ea. Cătălin vrea să o aduc pe Ioana la noi. Le s-a născut copil, nu mai fac față.
Lucian a lăsat cuțitul, s-a uitat la ea ca și cum nu ar fi crezut ce aude.
Cum adică la noi? a repetat, ștergându-se pe mâini. Adică să stea aici cu noi?
Da, Lucian, unde altundeva? E fata mea, are șaisprezece ani.
Viorica, ascultă-mă bine, zise Lucian ridicându-se de la masă, iar bucătăria îi părea mai strâmtă ca o cabină de vapor, eu am știut de la început că ai o fiică, dar nu m-am însurat ca să locuiesc cu copilul altuia. E străină pentru mine. Nu vreau să-mi umble prin casă cineva care va mânca din pâinea mea, va folosi dușul meu și-mi va crea probleme.
Nu e străină, Lucian! vocea Vioricăi începea să tremure. E fata mea! Tu știai la ce te înhami…
Eu nu m-am însurat cu fata ta, a izbucnit Lucian, ci cu tine, cu o femeie al cărei copil stă cu tatăl său, și toți eram în regulă. Acum, că el nu mai vrea, trebuie să mă sacrific eu? Scuză-mă, dar am planurile mele.
Ce planuri? se răscoli Viorica. Avem apartament pe numele amândurora! Plătesc și eu ratele! Și am dreptul…
Ai dreptul să locuiești aici cu mine. Dacă atât de mult îți dorești ca fiica ta să fie cu tine, poate n-ar fi trebuit să divorțezi, nu crezi?
Parcă îi aruncase o piatră în suflet. Lucian era un om dur, dar niciodată până acum nu-i vorbise de parcă ar fi fost o subalternă.
Și ce propui? Vocea Vioricăi abia se mai auzea. Unde s-o duc? Singura familie a rămas eu. Cătălin nu o mai vrea, tu nu o accepți. Și unde să rămână, în stradă?
Nu e problema mea, Viorica, spuse el reluându-și treaba la pește, ca și cum ar fi discutat ce mezel să cumpere. Dacă vrei să o aduci aici, eu plec. Și plătești tu singură rata; să-mi înapoiezi banii investiți. Nu-mi trebuie copii de altă mamă.
Vorbea atât de calm și de banal, încât Viorica nu știa dacă să plângă sau să fugă. S-a oprit, i-a privit umerii la chiuvetă și a ieșit încet, având senzația că pământul îi fuge de sub picioare.
A încercat să ia legătura cu Cătălin, să-i ceară o lună de răgaz, dar el era ferm: Nu mai putem. Maria plânge, bebelușul nu doarme, Ioana trântește uși, ascultă muzică. Ești mama ei, ia-o. Eu am ajutat cât am putut, vreau liniște acum. Nu i-a oferit niciun sprijin financiar, deși știa prea bine că afacerea sa cu amenajări interioare mergea bine. Era ca și cum ștersese cu buretele existența Ioanei, concentrat pe noua familie. Viorica a realizat că nu mai poate amâna: Ioana mai stătea o săptămână la tată, apoi el avea să o aducă, cu tot cu bagaje.
Viorica a încercat să discute iar cu Lucian, să-i găsească un moment de slăbiciune, dar el era tare ca o lespede.
Ascultă-mă, Lucian, într-o seară pe întuneric, eu știu că e greu. Dar Ioana e mare, e-n clasa a zecea, o să ajute prin casă, nu o să ne deranjeze. Poate să doarmă pe canapea, la noi în sufragerie, până găsim altă soluție. E doar o perioadă, ce zici?
Ce zic? Lucian se întoarse la ea, ochii sclipind în penumbră. Viorica, știi ce înseamnă să locuiești cu adolescentul altuia? Nu e vorba de ajutor, e că vin de la serviciu și vreau liniște, nu să plimbe o fată prin bucătăria mea, să-și lase părul prin cadă! Vreau pace, nu chiriași.
Dar nu suntem la comun! Viorica s-a ridicat, lacrimile aproape țâșnind. Eu sunt mama ei! Dacă nu o iau, să știi că n-o să mă pot privi în oglindă niciodată. Ce-o să creadă despre mine?
Și ce vrei să creadă? a tăiat-o Lucian. E destul de mare. Poate să înțeleagă că nu-i ok să-i strice mamei noile planuri. Dar nu, întotdeauna copiii trebuie să fie datori, cineva să-i suporte.
Viorica și-a acoperit fața cu palmele, plângând în surdină. Lucian, cu spatele la ea, rosti iritat: Termin-o cu crizele!
Două zile mai târziu, când Viorica se întorcea ruptă de la clinică, Lucian o întâmpină în hol cu o hârtie.
Am găsit o soluție, îi spune fără să o privească. La marginea orașului e un centru școlar pentru fete, ca un internat. Stă acolo toată săptămâna, învață sub supraveghere, vine la noi la sfârșit de săptămână. Toată lumea-i mulțumită.
Viorica, lăsând să-i cadă paltonul, părea că visează.
Internat? Vrei să-mi trimit fata la internat? Ca pe un copil abandonat?
Nu-i vorba de abandonați, Lucian se încruntă. E școală decentă, copiii muncitorilor de la fabrică și ai celor care n-au timp să stea acasă. Are tot ce-i trebuie și nici noi nu ne certăm. Eu nu zic să o lași în drum, ci să alegi civilizat.
Civilizat… adică s-o trimit de lângă mine ca să nu-ți deranjeze ciorba și știrile. Să nu lași păr străin prin baie.
Nu răstălmăci, zise Lucian și lăsă foaia pe mobila din hol. Dacă ai alte idei, zi-le. Garsonieră nu-i putem închiria, ar fi două treimi din salariul tău. Eu nu am bani în plus, n-am să fiu niciodată patron. Cătălin s-a spălat pe mâini. Deci: ori ea vine aici și eu plec, ori internatul.
Ori ea locuiește cu noi și rămânem familie, zise Viorica, abia șoptit.
Nu-i familie asta, nu pentru mine, hotărî Lucian. Te-am avertizat. Alege.
Viorica nu putea alege. O topea vina pentru fata părăsită, dar și spaima că pierde ce construise cu Lucian. Prietenele îi spuneau ba să-și impună punctul de vedere, ba că Ioana e destul de mare să se descurce. Nu știa nici dacă să-i ceară fetei să vină sau să mai aștepte.
Timpul trecea. Cătălin amenință: Dacă până vineri n-o iei, anunț Protecția Copilului. Spun că o refuzi. Știa că nu-i decât o sperietoare, dar exista un sâmbure de adevăr: chiar nu știa unde să ducă fata de șaisprezece ani, cu ochi triști într-o poză pe ecranul telefonului.
Trei zile înainte de vineri, conflictul dintre Viorica și Lucian a atins punctul culminant. Ea, care de obicei ceda prima pentru liniște, a izbucnit:
Ești egoist, Lucian! Ți-ai bătut joc! Știai ce înseamnă să iei o femeie cu copil, ai prefăcut că acea fată face parte din mine! De cum a apărut problema pe bune, ai arătat cine ești. Nu mă vrei pe mine, mă vrei practică, să n-ți complic existența.
Nu te vreau pe tine?! Sari casa în aer pentru capriciul unui copil! Merită să-ți distrugi viitorul pentru că fata ta, care a trăit bine-mersi fără tine, apare acum și trebuie s-o băgăm sub aripa noastră? Mă faci vinovat de lipsa ta de mamă!
Despre ce vorbești? Nu vrei să suferi? E vorba de fata mea! Un copil pe care l-am făcut, hrănit, pe care l-am lăsat crezând că-i mai bine pentru toți! Și acum iar să o sacrific pentru că tu nu vrei inconvenient?
Ai lăsat-o, ai ales viața cu mine, și-acum mă pui țap ispășitor! Rezolvă-ți problemele singură!
Deci vrei internat? Țipi la mine să o trimit la internat, ca pe o povară?
Oricum e singură! Tatăl ei a alungat-o, tu ai lăsat-o, și dacă o aduci aici nu repari nimic! Știe deja că nu-i vrea nimeni. Internatul o face matură, să nu mai atârne de părinți!
Când voia să replici, auzi un suspin slab. Ușa de la intrare era întredeschisă, rucsacul unei fete și părul blond erau vizibile.
Viorica a sărit, a deschis larg și a găsit-o pe Ioana. Fata stătea rezemată de perete, cu ochii în lacrimi, ținând în mână cheia pe care mama i-o dăduse cu mult timp în urmă. Venise pe neașteptate, poate ca să ceară ajutor sau poate nu mai rezistase la tatăl ei.
Ioana… Viorica a întins brațele, dar fata s-a retras ca de la un străin.
Nu mă atinge, scuipă Ioana. Am auzit de internat, am auzit tot. Sunt o povară pentru voi, nu mă vrea nimeni.
Ioana, nu e deloc așa… Noi doar… am discutat… încercam să găsim o ieșire…
O ieșire ca să scăpați de mine, a spus fata printre lacrimi, privind-o pe mamă în ochi. Nu e nevoie să faceți sacrificii pentru mine. Gata, am înțeles: nici tata, nici tu nu mă mai vreți. Sunt ca un bagaj fără toartă.
Ajunge, Ioana, răsună vocea lui Lucian din bucătărie, dură. Nimeni nu te dă afară. Se rezolvă situația. Dar nu trebuie să tragi cu urechea la discuții de adulți.
Ioana îl fixă cu o ură mocnită.
Soluția voastră e internatul, nu-i așa? Să vin doar în weekend și să mințim că suntem familie? Nu mai e nevoie. Nu vreau să fiu problema voastră.
Nu e o decizie, Viorica făcu un pas, dar Ioana deja deschidea ușa.
Rămâi! Își rugă ea fiica, apucând-o de mână. Te rog. Nu te trimit nicăieri. Vom găsi o cale, promit.
Da? Se uită fata întâi la mâna prinsă, apoi la ochii mamei. Dar el? zise privind spre Lucian, care stătea cu brațele încrucișate, piatră. El ce zice? Pentru el nu există copii de la alții. Am auzit, mamă. Totul.
Viorica s-a uitat disperată la Lucian, cerând din priviri măcar o vorbă linistitoare, o promisiune oricât de mică.
Lucian îi privi sec, împietrit.
Ioana, nimeni nu te aruncă afară. Dar ai șaisprezece ani, trebuie să înțelegi că fiecare om are granițele sale. Noi vrem să ne facem viața. Dacă vrei să fii parte din familia noastră, trebuie să respecți regulile. Internatul ar fi o soluție bună pentru toți.
Lucian! , a țipat Viorica. Dar era prea târziu.
Ioana și-a tras mâna, a făcut un pas spre casa scării și a privit-o pe mamă cu un dor mut.
Nu mă căuta, a rostit încet. O să găsesc un loc unde să nu deranjez.
Viorica a alergat după ea în scara blocului, dar nu mai era nimeni, doar ecoul pașilor care coborau grăbit și dispăreau.
A ieșit în stradă, dar curtea era goală, becurile pâlpâiau, iar vântul alunga frunzele ude prin bălți.
Ioana! a strigat Viorica în gol, vocea ei pierzându-se printre blocuri.
Nimeni nu răspunse.
A alergat, a întrebat pe la vecini, pe la magazinul non-stop, dar nimeni nu văzuse o fată blondă cu rucsac.
Întorcându-se acasă, l-a găsit pe Lucian pe canapea, uitându-se la știri de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ce faci? a urlat la el. A plecat! A fugit! Pricepi?
Lucian o apucă de încheieturi și-i zise rece:
Stai liniștită, e adolescentă, revine. Toți fug odată. Se întoarce, nu e primul caz.
Ai auzit ce a zis? Nu mă căuta! Poate stă pe străzi! Cu cine știe cine!
Atunci, ce vrei să faci? Să alerge tot orașul după ea? Să dai la poliție? Oricum nu preiau cazul decât după douăzeci și patru de ore. E lege. Treci la liniște și așteaptă.
Să aștept? Și dacă-i ceva rău cu copilul meu?! Ești nebun!
Dar tu ești normală? Țipi în casă, nu e de mirare că a fugit. Ți-ai pierdut controlul, nu altcineva.
Viorica îl privea și nu-l mai recunoștea pe omul cu care împărțise patul ani la rând. Acum era străin. Străin și rece.
A aruncat peste halatul de casă paltonul și a ieșit din nou, cutreierând străzile, parcul, magazinele de noapte, întrebând pe oricine de o fată blondă cu rucsac.
Niciun răspuns. Orașul era tăcut, cuprins de noapte și nepăsare.
Dimineața s-a întors înghețată, cu ochii umflați de plâns. Lucian plecase deja la serviciu și lăsase un bilet pe masă: Sună la internat, am aflat adresa. A privit biletul și deodată i s-a făcut rău, a alergat la baie și a vomitat amar, nimic nu-i mai rămăsese decât tremurul.
Ioana nu s-a întors nici după o zi, nici după două.
Viorica și Cătălin au anunțat poliția. Flegmatici, au luat datele: Ați spus că are șaisprezece ani? Să vedeți câți fug! Se întorc singuri, de obicei. Încercați să faceți pace acasă.
Dar Ioana nu s-a întors.
O săptămână a trecut, Viorica nu dormea, nu mânca, telefona la toate prietenele Ioanei, punea anunțuri la gară cu poza fetei și un zâmbet larg sub soarele din parc. Lucian era nervos, pentru că Viorica nu mai mergea la muncă, nu făcea curat, și toate poverile ajungeau pe umerii lui.
Cât să trag așa? a izbucnit el peste zece zile, când Viorica scotocea contacte din telefon fără încetare. Dacă ea vrea să stea departe, nu o poți obliga să se întoarcă.
S-ar putea să nu poată, nu să nu vrea! Poate a pățit ceva… Viorica se oprise, pentru că gândul o paraliza.
Hai las-o, oricum se întoarce. Stă pe undeva, la vreo prietenă. Avea bani, avea telefon, doar vrea să-ți dea o lecție. N-o condamn, dacă nu-i place atmosfera de aici
S-a oprit, văzând privirea ei.
Ieși, murmură ea. Ieși din apartament. Te rog.
Cum să mă dai afară din casa mea?
Nu e a ta. E a noastră, dar acum nu-mi mai trebuie. Eu vreau doar pe Ioana. Du-te, Lucian. Nu mai vreau să te văd.
Lucian a rămas cu gura căscată, dar când a întâlnit privirea ei, a înțeles că nu e loc de întors. În jumătate de oră și-a strâns lucrurile, a trântit ușa și a plecat.
Viorica mergea zilnic la secția de poliție, ducea poze noi, repeta detalii, însă primea aceleași replici: Se rezolvă, nu ne mai deranjați. A apelat la un detectiv particular, dându-i toate economiile pentru concediu. Acesta a căutat o lună, apoi încă una, și i-a spus sec: Doamnă Viorica, am făcut tot ce era omenesc. Fără urme, fără indicii, ori știe să se ascundă, ori înțelegeți.
Viorica înțelegea, dar refuza să creadă.
Trei luni mai târziu, poliția a sunat s-o cheme la recunoaștere. Picioarele i s-au tăiat, dar nu era Ioana, doar rucsacul și geaca ei găsite într-un beci părăsit la marginea orașului. Fata nu era acolo și nimeni nu-și mai amintea de o fată blondă.
Viorica lua calmante ca să nu-și piardă mințile. Mergea la serviciu fiindcă avea de plătit rata, însă era ca un automat zâmbea pacienților, scria fișe. Lucian a mai sunat de câteva ori, promițând că, dacă Ioana apare, o va accepta și că pot încerca de la capăt, dar Viorica îi închidea apelurile.
Noapte de noapte, visa că Ioana o strigă: o dată mică, cu codițe, altădată cu rucsacul, privind-o cu ură și spunând: Nu mă căuta. Se trezea ude de sudoare.
După jumătate de an, Ioana a fost trecută la persoane dispărute la nivel național, dar și acea anchetă s-a stins: fără urme, fără speranță. A semnat hârtii fără să le citească, în cuvintele goale conta unul singur: dispărută.
Opt luni mai târziu, când Viorica abia zvâcnea între disperare și resemnare, ajunse pe masa de operație din cauza durerilor abdominale. I-au scos uterul și i-au spus că nu va mai putea avea copii niciodată.
Întinsă în salon, privind tavanul alb, simțea cum se rupe definitiv orice legătură cu ideea de viitor ultima ață s-a frânt. Avea o fiică pe care o pierduse din lașitate, crezând că salvarea e la soț, la apartament, la acest cuibușor, neînțelegând că salvarea era chiar fata aceea, ascultând la ușă cum i se negociază soarta ca o marfă.
Acum nu mai avea nici fiică, nici soț, nici speranța de a mai aduce vreodată un copil pe lume. Doar o fotografie pe noptieră, cu Ioana zâmbind și scriind dedesubt cu litere stângace: Te iubesc, mama.
Câteodată, în somn, Viorica auzea scârțâitul cheii în ușă, pași ușori pe hol, voce: Mamă, am venit acasă. Sărea din pat, dar pe hol era gol, lumina felinarului cădea pe un cuier pustiu.
N-a aflat niciodată ce s-a ales de Ioana. Nu știe dacă e vie, dacă și-a găsit locul unde nu încurcă pe nimeni sau s-a pierdut definitiv. Viorica trăia în această neștiință, doar cu o vină care pulsa în piept la fiecare bătaie de inimă.
Iar Lucian, după un an, și-a găsit altă femeie fără copii, fără trecut, cu care a făcut un copil și a mers mai departe.
