— Viorica, trebuie să-ți spun: cu tine mă simt ca pe o canapea veche și comodă. Confortabil, sigur, dar fără nicio emoție. Iar Mădălina e ca pantofii cu toc înalt. O scânteie. Viață.
Andrei a spus asta pe holul apartamentului nostru din Chișinău, ținând în mână o valiză. Valiza mea. Acea valiză gri, rigidă, cumpărată de la București după o delegație, când primisem pentru prima dată un bonus suficient de mare încât să-mi permit un lucru nu pentru că aveam nevoie, ci pentru că îmi dădea mândrie.
Valiza lui, desigur, n-a găsit-o. În cincisprezece ani de căsnicie, Andrei nu găsea mereu câte ceva: șosete, acte, un șurubelniță, responsabilitatea.
Acum o găsise pe Mădălina.
Ea avea douăzeci și șapte de ani. Cu cincisprezece mai tânără decât el. Suficient de tânără ca să confunde imaturitatea unui bărbat cu libertatea.
M-am uitat la el: patruzeci și doi de ani, păr rar, o burtică, un pulover pe care i-l cumpărasem eu de Crăciun. Și stătea în fața mea de parcă ar fi fost eroul unei mari drame, nu un om care părăsește casa cu o valiză străină.
— Andrei, am zis calm, o canapea veche te ține când ești obosit. Pantofii cu toc sunt frumoși, până nu trebuie să mergi pe pietrele din centrul vechi.
El chiar s-a bucurat.
— Vezi? Exact asta ești tu. Mereu răspunzi inteligent. Precis. Logic. M-am săturat de logică. Vreau sentiment. Mădălina râde când îi place. Ea plânge la un film. Îți spune la miezul nopții: hai la mare.
— Și eu, după tine, ce vreau?
— Tu vrei ca facturile să fie plătite, ca vasele să fie la locul lor, ca eu să vin la timp. Nu mai ești o femeie, Viorica. Ești un sistem.
Am tăcut.
Nu pentru că n-aș fi avut ce să spun. Doar că în acel moment, pentru prima dată, l-am văzut fără ceața iubirii. Un bărbat care timp de cincisprezece ani s-a folosit de ordinea mea, de munca mea, de banii mei, de capacitatea mea de a duce totul în spate — și acum numea toate astea plictiseală.
— Mădălina știe de datoriile tale?
Andrei a înghețat.
— Care datorii?
— Leasingul mașinii. Cardul de credit. Banii pe care încă îi datorezi fratelui tău după „investiția minunată” în afacerea prietenului tău. În viața nouă nu există datorii?
— Sunt treburi comune.
— Nu. Mașina e pe numele tău. Cardul e al tău. Fratele e al tău. Iar apartamentul în care stai cu valiza mea e al meu. Cumpărat înainte de căsătorie. Cu banii mei. Îți amintești cum râdeai atunci că muncesc prea mult pentru niște pereți?
A tăcut.
— Așa că lasă valiza. Îți dau un sac de gunoi. Unul mare. Pentru lucrurile tale de ajuns.
— Ești crudă.
— Nu. În sfârșit sunt clară.
Ușa s-a închis la 21:34. Țin minte pentru că ceasul cuptorului strălucea chiar în fața ochilor.
Am stat pe hol un minut. Apoi m-am dus în bucătărie, mi-am turnat un pahar de vin roșu, pe care Andrei nu-l bea pentru că „era prea acru”, și m-am așezat lângă fereastră.
Am așteptat lacrimile.
Chiar pregătisem șervețele. Le pusesem pe canapea, de parcă durerea ar fi trebuit să vină după program.
Dar lacrimile n-au venit.
A venit ușurarea.
După o săptămână am plâns. Nu pentru Andrei. Pentru mine. Pentru femeia care în tinerețe voia să scrie, să călătorească, să învețe fotografie, dar a ales finanțe pentru că „trebuie o profesie serioasă”. Pentru toate momentele în care mi-am înghițit dorințele ca să fie liniște în casă. Pentru că, neobservat, devenisem comodă.
M-am descărcat. M-am spălat pe față. Și m-am dus la serviciu.
Eram director financiar la o firmă de construcții. Andrei știa că câștig bine, dar niciodată nu s-a interesat exact. Economiile mele le numea „anxietate de femeie”. Acea anxietate a plătit renovarea, vacanțele, medicamentele mamei lui, un televizor nou și mai multe dintre problemele lui „temporare”.
El lucra ca agent de vânzări. Câștiga decent, dar trăia de parcă mâine ar fi fost doar o teorie. Plătea internetul și spunea în glumă:
— Măcar cu ceva sunt capul familiei.
Economiile mele erau separate. Credea că e „perna pentru zile negre”. Nu știa că perna aia era destul de mare încât plecarea lui să nu fie un dezastru financiar. Nu știa nici de o căsuță lângă Orhei, trecută formal pe numele mamei.
Primul mesaj a venit după trei zile.
„Unde sunt actele mașinii?”
„În sertar. Exact în același loc unde au fost mereu.”
„Pot trece?”
„Nu. Îți las actele la pază.”
După două săptămâni:
„Trebuie să-mi iau hainele de iarnă.”
„Le pun în cutii.”
„Nu mă primești deloc?”
„Canapeaua nu mai primește musafiri.”
Pe rețelele de socializare, Mădălina posta poze: cafea, cocktailuri, citate despre curajul de a trăi. Andrei apărea în ele puțin prea ridicat, cu pantofi sport noi și un zâmbet care cerea validare, nu arăta fericire.
După o lună, a sunat.
— Putem vorbi?
— La cafeneaua de lângă casă.
A venit obosit. Fără strălucire. Fără scenă.
— Mădălina a plecat? am întrebat.
A ridicat privirea.
— De unde știi?
— Pantofii cu toc sunt frumoși până să vadă facturile.
Nici măcar nu s-a supărat.
— A spus că nu sunt așa cum se aștepta.
— Și tu cum te așteptai să fii?
O pauză lungă.
— Mai tânăr.
Aproape că mi-a fost milă de el.
— N-a mers?
— Nu. S-a dovedit că sunt un bărbat de patruzeci și doi de ani, cu datorii și cu obiceiul de a aștepta ca altcineva să-i aranjeze viața.
A fost prima propoziție sinceră din ultimul timp.
— Nu te-am apreciat, a spus el.
— Nu.
— Tu duceai totul.
— Iar tu numeai asta sistem.
A dat din cap.
— Se poate reveni?
M-am uitat la el și am simțit o liniște ciudată.
— Complet?
— Andrei, tu n-ai plecat dintr-o închisoare. Ai plecat dintr-o casă pe care eu o țineam pe umerii mei. Și eu, în sfârșit, n-o mai țin pentru tine.
Divorțul a fost rapid. Și-a luat mașina, datoriile, cutiile cu haine și conștientizarea că tinerețea nu se ia prin relații.
Eu am rămas cu apartamentul, cu liniștea și cu viața mea.
Vara am plecat singură la Vadul lui Vodă. Am stat lângă Nistru, am mâncat pește afumat, am umblat desculță pe nisip. Mi-am cumpărat niște pantofi cu toc frumoși, i-am purtat la cină și după o oră i-am schimbat cu o pereche de balerini comozi.
Am râs de mine.
Pentru că, în sfârșit, am înțeles: nu trebuie să fiu nici canapea, nici pantofi cu toc.
Pot fi omul căruia îi este bine în viața lui.
După un an, Andrei a scris:
„Mi-e dor de casă.”
Am răspuns:
„Ți-e dor de modul în care o făceam eu.”
N-a mai scris.
În seara când a plecat cu valiza mea, el credea că părăsește un lucru comod pentru o viață reală.
Dar, de fapt, a părăsit o femeie care, în sfârșit, și-a amintit că nu e o piesă de mobilier, ci o casă întreagă.
