Întâlnire întâmplătoare
Puful gecii de iarnă a Constanței o încălzea doar pe dedesubt. Puful se adunase ca norii pe cer, iar sus geaca devenise o foiță subțire, bătută de toate vânturile de pe Bâc. Noroc cu pantalonii groși de lână și cizmele de postav, iar basmaua de lână și-o aranja pe umeri pe sub mâneci, să nu-i înghețe umerii.
Mașina promisă de Marcela, colega ei de la tarabă din piață, a făcut o figură tipică: n-a venit. Acum stăteau amândouă printre saci, fiecare cu bagajele ei, făcând semn la autoturisme, poate-poate se milostivea cineva să le ducă acasă. Bagajele nici n-ar fi încăput toate într-o singură mașină, așa că s-au despărțit, fiecare pe cont propriu.
Pe vremuri, când lucra Constanța la patroană, n-avea bătăi de cap cu transportul. Dar, având doi copii de crescut și niciun soț în preajmă bărbatul a dispărut de mult, ca Moldova veche din cărți și-a luat inima-n dinți și a intrat pe drumul marfei. Muncă multă, bani puțini, bătăile de cap cu carul.
Banii nu se înmulțiseră, marfa adusă încă nu era vândută, dar problemele sigur se dublaseră.
În fiecare dimineață trebuia să care sacii la piața Centrală și seara să-i aducă înapoi acasă, pe la etajul patru, pe scări, dacă fiul nu era acasă să dea o mână de ajutor. Și așa, ținând piept vieții, cândva fredona Vrem schimbare, inima ne cere!, dar schimbările veniseră, și nu tocmai poetic: fosta ei întreprindere s-a închis, tăiată la carne ca porcul de Ignat. Nu a mai avut ce face s-a apucat de comerț, cu toate că mereu zicea că nu-i pentru ea.
Acum stătea la marginea drumului, cu zăpadă murdară până la glezne, o femeie încă tânără… dar vântul îi ciupise buzele, fața îi era roșie de atâta stat în frigul pieței, iar ochii îi lăcrimau.
Mașinile treceau, stropeau cu noroi, și Constanța privea doar la acoperișuri și la copaci, unde zăpada arăta încă albă. Viața-i deja plină de noroi, la ce să privești spre el mereu? gândea cu încrâncenare.
După câteva încercări, o Dacie veche, murdară ca o cizmă de pescar, a tras pe dreapta.
Mă luați cumva către strada Alecu Russo, dar să nu coste o avere? a întrebat ea cu jumătate de gură, deschizând portiera, apoi s-a oprit brusc.
Îl recunoscuse instant. Nici n-ai fi zis că au trecut atâția ani. Parcă el nu se schimbase deloc, ba chiar parcă se făcuse și mai chipeș. Aceeași privire serioasă și un zâmbet abia schițat într-un colț de gură.
Până să își revină ea, el o ajutase deja, urcase toate bagajele în portbagaj cu o dexteritate de campion la ridicat saci de cartofi.
S-a aruncat pe scaunul din față, și-a tras basmaua pe umeri, pregătindu-se sufletește să-i explice de ce arată atât de obosită căci doar și el ar fi trebuit să o recunoască.
Sau nu…
Câți ani oare trecuseră?
***
Avea douăzeci și doi, pe atunci, și o trimiseseră la practică, la un ocol silvic uitat de lume, prin raionul Orhei. O aștepta Ion, logodnicul ei, în Chișinău. Totul era calculat: practică-diplomă-nuntă, ca la carte.
Ce se putea întâmpla în trei luni de practică? Ei bine…
Au cazat-o la tanti Ecaterina în satul Sălcuța. Tanti era de o vârstă, lucrând și ea la pădure, locuia cu un moș surd și morocănos, socrul ei. Constanța era suflet deschis, s-au împrietenit rapid, l-au vegheat pe moș împreună.
Într-o zi, moșului i s-a făcut rău. Constanța a alergat după ajutor pe uliță, dar nu era nimeni acasă. Noroc că trecea un tractor. A făcut semn, și a sărit din cabină un flăcău: înalt, puternic, privire serioasă și puțin misterioasă.
Au ajuns la moș, băiatul l-a luat pe brațe și hop! direct pe scaunul din față al tractorului. Au mers la medicul satului, apoi la ambulanță, el s-a urcat și el cu ei, fără multe vorbe.
Abia când moșul a fost în grija medicilor au apucat să stea de vorbă.
Așa a aflat Constanța că băiatul Andrei lucra la același ocol silvic și locuia peste drum. Păcat doar că era deja târziu. Moșul a fost internat, noroc de Domnul, că au nimerit chiar la timp.
Întorcerea acasă era problemă, că salvarea nu se întorcea, drumurile fiind ca după război.
Hai la mama prietenului meu, e aproape. Dormim acolo, dimineață mergem toți la lucru.
Constanța s-a codit, dar a acceptat. Și bine a făcut, nici nu visase să doarmă pe o perină atât de moale, trezită abia de tanti Lidia cu micul dejun.
La cafea, tanti Lidia îi povestea despre Andrei: că a avut nevastă, dar nu s-a prins la casa lui, a fugit, lăsându-i un fiu. El ține porci, muncește, ridică o casă nouă numai laudă, de zici că-i zmeu din povești.
Constanța râdea: ea are logodnic aproape inginer, promițător, și nici nu o interesează bărbați divorțați cu copii.
Dar de atunci îl zărea tot mai des pe Andrei: la pădure, la cantină, pe drum. Tanti Ecaterina îl cunoștea bine, l-au adus pe moș împreună acasă.
Ce tare îi place de tine, Andrei! L-am întrebat și-a roșit ca un școlar. Și, să știi, vă potriviți de minune!
Vai de mine! Eu am pe Ion al meu.
Da nu-i soț încă! Andrei e bărbat serios, ce gospodărie are… și băiatul e drag, tocmai o mamă i-ar mai trebui.
Inima Constanței, bat-o vina, începu să fâlfâie. Parcă și ea îl căuta pe Andrei din ochi mereu. Un bărbat drept, sigur pe el radia o liniște caldă și respect. Pe la pădure, toți îl ascultau, de ziceai că-i șeful șefilor.
Ea, fata de la oraș, în palton crem, ca din reviste, părea să plutească peste noroaie, iar bărbații se abțineau din înjurături când apărea, mai serioși peste noapte.
Constanța, stați că vă duc eu cu tractorul!
Orheian din fire, Andrei o ducea acasă pe orice ploaie.
Și cu cine-l lași pe băiat?
Da de ce-mi vorbești cu dumneavoastră? Spune-mi tu. E cu mama, plus o vecină, îl duc la grădi, n-are grijă.
Cum îl cheamă?
Dorin, și nu-i stă locului deloc. Mama bagă mereu scandal.
Nu-ți place la noi? îi zicea Andrei între două gropi.
Ba îmi place…
Lasă că vezi ce-i la noi când dă verdele, peisaje de poveste, râu avem, doar becurile de pe stradă nu merg, da trecem noi și peste asta!
Tot el promitea să rezolve treburile pentru tot satul, ca un președinte local. Atunci nici nu realizează femeia cât de importantă-i responsabilitatea la bărbați.
Andrei începu să meargă des pe la ele, aducea lemne, lua medicamente pentru moș. Constanța, însă, se lupta cu sentimentele. Nu-și imagina să trăiască la țară deși nici la oraș nu era legată de loc, în afară de Ion și de pregătirile de nuntă. Cum să-i spună mamei, după toate visele puse în fata ei?
Tu să-ți trăiești viața la țară, cu un bărbat divorțat? ar fi întrebat-o cineva.
Și apoi ar fi aflat că viitorul ginerică ține porci Asta-i bună: Fata mea, cu diplomă!
Serile, printre lătratul câinilor, Constanța se imagina nevasta lui Andrei. Știa că ar ține la ea, și-ar iubi-o, ar fi recunoscător dacă i-ar fi mamă băiatului. Ar fi făcut și copii, i s-ar fi părut totul normal.
Dar încă își cerea scuze singură nu se simțea destul de isteață să decidă. Există Ion, cu verighete și tot tacâmul. Oricât ar vrea, nu putea să rănească atâta lume.
Dar în ea încolțea o presimțire dulce de dragoste. Dramatismul situației o făcea să simtă și mai puternic fluturii din stomac.
Și, într-o seară, când simțea că viața e prea tragică, ea însăși a provocat apropierea cu Andrei. Nu știe nici azi ce-a fost despărțire de trecut sau de iubirea asta nouă? El încerca să se abțină, dar până la urmă a lăsat-o, crezând că va pune capăt poveștii. Pentru Constanța a fost prima ei experiență. Dar nu a regretat.
Însă decizia finală tot n-a luat-o: naivitate, lipsă de curaj sau doar lipsa de experiență?
Dar, la fântână, a venit o zi decisivă: l-a văzut pe un băiețel blond, agățat de marginea fântânii, gata să cadă. L-a prins de mână: Nu e voie! Unde-i mama ta?
Din drum alerga o fată firavă, ca o vrabie. Băiatul a fugit la ea plângând, iar fata a privit-o cu tristețe, a mulțumit încet și au plecat.
Dorin? Oare Andrei al lui? Inima i-a sărit din piept. Un copil străin…și nu părea să se lipească deloc de ea.
Pe seară a venit mama lui Andrei, Doamna Claudia, cu ochii roșii:
Dorin s-a obișnuit cu Galina, vecina. Fata-i săracă, fără mamă, dar tare se mai înțelege cu Andrei… N-ai venit tu, era totul bine.
Constanța a rămas mască. Ea, vinovată? Ea credea că Andrei e cel ce-i stricase viața cu Ion! Acum aflase că provoacă necazuri la alții.
Andrei a rugat-o cu inima pe masă să rămână, să nu plece. A condus-o la tren, cu rugăciuni, încercând să o lămurească: Galina nu e de el, e prea ștearsă, nu face față lângă el.
E mută ca o umbrelă stricată zicea și Ecaterina. Nu se potrivesc, dar voi…
Dar Constanța era rănită, nu vroia să mai audă nimic avea povestea ei, de oraș, și cu asta basta. Toate ezitările i-au trecut, nu-l mai asculta pe Andrei se întorcea la Ion.
Așa a rămas Andrei pe peron: în cămașă în carouri, cu umerii lați, sprâncenele împreunate de supărare, privirea în gol. A rămas imagine în minte ani la rând.
S-a întors cu trenul plângând.
Așa s-a încheiat practica de trei luni.
Dar tinerețea vindecă. A mers înainte, nu s-a uitat înapoi. S-a măritat cu Ion, și-a început viața de familie.
**
A căzut pe scaunul din față, și-a tras basmaua și încerca să găsească scuze să-i spună de ce arată azi atât de rău. O să o recunoască?
Sau nu? Poate s-a schimbat prea mult. S-a îngrășat, are buzele crăpate, geacă jerpelită, basmaua…
Câți ani au trecut? Șaisprezece. S-au făcut șaisprezece ani.
La început, au mers în tăcere.
Ce vreme, a remarcat ea, când o baltă a stropit parbrizul.
Aici, în oraș. Afară, la țară-i altceva, curat, drumuri bune.
Vii de acolo?
Da, ba pe la oraș, ba pe la fermă. Treabă multă.
Mulțumesc că ați oprit, că azi m-a lăsat mașina. Eu plătesc.
El s-a uitat cu privirea aceea veche, puțin tristă. Atunci a știut că și-a dat seama cine e.
Bună, a zis ea încet, să fie sigură.
Salut, Constanța!
Deci m-ai recunoscut? Eu eram sigură că ai uitat.
N-am uitat, zicând cu privirea pe drum.
Constanța simți un nod sub piept de la atâtea amintiri. I s-a făcut cald, și-a dat basmaua jos de pe cap.
Ce mai faci, Andrei? a spus, cu inima cât o nucă.
A tăcut o clipă.
Eu? Ce să fac? Pe baricade, ca toată lumea… Vremuri grele. Dar văd că nici pe tine nu te-a iertat viața.
Lucrezi tot la pădure?
Nu, s-a dus pe apa sâmbetei cu desființările. Lucrez pe cont propriu.
Așa-i cel mai bine. Și eu tot așa… Ai fermă?
Și fermă, și magazin, și măcar la carne de porc nu ducem lipsă.
Acum toți vând câte ceva.
Atunci a realizat că produsele ProdCom Andrei Pruteanu văzute prin magazine erau ale lui. I se păru caraghios.
Așteaptă. Toate salamurile și pateurile Pruteanu sunt ale tale?
Da, cam așa. Nu-ți plac?
Dimpotrivă. Mama aleargă special pentru ele la piață
El începu să se scuze pentru succesul său.
Am pornit de la zero. Am extins ferma, aveam carne, aveam oameni. Mulți rămăseseră fără lucru, așa că ne-am pus pe treabă, am deschis și fabrică și magazine.
Bravo, singur sau cu echipă?
Oameni buni și eu, dar trebuie echipă, nu ai ce face…
Am înțeles…
Dintr-o dată, contrastul era prea dureros: ea, în geacă veche, cizme și caloși, el, țăranul de altădată acum om de afaceri de succes. Cine să fi zis: fata de oraș criticată pentru haina deschisă, iar el tractoristul vedetă?
Copilul ce mai face?
Andrei a zâmbit.
Am trei băieți.
Trei?!
Da, trei băieți. Tu?
Un băiat, o fată, Constanța își șterse fruntea de emoție.
Dorin e soldat, a fost și în război, ne-a mâncat sufletul, Galia s-a albăstrit de emoție. Vine în primăvară acasă, slavă Domnului. Al doilea învață la colegiu, ăl mic e în clasa a cincea.
Galia… Deci cu Galina s-a însurat. Ce dor i-a venit Constanței să spună ce mult regretă că a plecat demult! Ce dor…
Cu Ion, pe hârtie totul bine, dar n-a fost nici el bărbatu-ideal. A început bine, pe inginerie, s-au mutat în Moldova de nord, li s-a dat casă de serviciu, copii mici, greutăți, dar rezolvabile. Apoi a început să se certe cu șefii, să se mute, să tragă la sticluță. Au pierdut casa, s-au mutat la soacră, Ion a umblat brambura. Și cu soacra a fost jale.
Nu a mai putut Constanța, a cerut divorț, a mers la mama ei. Tatăl, sprijinul vieții, nu mai era.
Voia să spună tot, dar a zis doar:
Băiatul meu e în clasa a zecea, fata e în opta. Timpul zboară.
Da, așa-i.
Au tăcut. Parcă ar fi vrut amândoi să spună tot, dar credeau că povestea e importantă doar pentru ei.
Constanța simți puțină vină. Dar își aminti de Galia și Claudia lor le-a lăsat ștafeta. Și, chiar dacă o durea, și-a ascuns amarul sub zâmbet.
Dar tu? întreabă el, ca din întâmplare.
Eu? Ce să mai M-au dat afară. Am decis să lucrez pe cont propriu ea și-a aranjat părul încercând să fie bravă dar nu-i ușor.
Și cu Ion? Așa-l chema, nu?
Ce-mi ții tu minte totul!
Am fost și eu tânăr, Constanța, și am văzut cu ochii mei rochia de mireasă… am mers după cortegiul tău până la restaurant.
Ce să zici? s-a întors ea mirată.
Da. Tanti Ecaterina mi-a spus cu o zi înainte. Lasă, nu te mai necăji, mâine se mărită. M-am suit în mașină și-am mers până la restaurant. Erai atât de fericită. N-am intrat, m-am întors acasă și i-am cerut atunci Galiei mâna.
Vai de mine! Dacă știam… era istovită.
Ți-aș fi stricat bucuria. Eram oricum prea târziu. Dar erai fericită. N-aș fi vrut să stric.
Da, pentru o fată, nunta e un eveniment. Numai că fericirea nu ține mult. După cinci ani am divorțat.
Rău…
M-am învățat. Sunt puternică. Singură m-am descurcat: copiii-s curați, învață bine. Băiatul vrea la medicină. Merg înainte, și eu în cizme, fac comerț în piața în care intră vântul pe toate părțile. Dar e vad bun, mă țin de el cum pot…
Voia să-i arate că nu e la pământ, chiar dacă pare. Că duce viața cu fruntea sus și fără afaceri de milioane.
Andrei o asculta, liniștit, între sprâncene o încrețitură veche.
Familia cum e? Galia?
E bine. Coace pâine.
Singură?
La început. Acum avem brutărie: Cuptorul Moldovenesc și magazin.
Am intrat odată, nu prea des. Ea e patroana?
Da, ea conduce tot. Pentru ea am deschis. Dacă pâinea-i bună, merge afacerea.
Constanța își aminti vag de fața Galiei, muncitoare, serioasă și rezolvată.
Aici e blocul, a zis ea dintr-odată.
Andrei a oprit, a alergat la florăria din colț și s-a întors cu cel mai mare buchet de crizanteme. I le-a pus pe genunchi, peste pantalonii de lână.
I-au dat lacrimile. Își tot spunea că e o femeie tare, dar lacrimile tot ieșeau.
El a cărat bagajele sus, în bloc, cu pereții mâzgăliți, și ea, pierdută, cu florile la piept.
Nu intri un pic? îi zise, deși nu spera nici ea să vrea, având casa vraiște, plină de marfă. Mama o aștepta cu întrebări.
Dar parcă ar fi vrut, numai o clipă, să o vadă cum e viața ei și să o creadă.
Nu, Constanța, merg mai departe, e zi lungă. i-a prins încheietura, a ținut mâna puțin, ca la despărțire, și a dispărut pe scări.
Să-l cheme? Să spună totul?
Dar, privind după el, Constanța a înțeles: lui îi e și mai greu. A pus punct azi. Nu se vor mai vedea. Și, de la faptul ăsta, parcă i s-a ridicat o greutate de pe suflet.
Și-a tras sacoșele în casă.
Mama a apărut la ușă: cu întrebări, cu griji. Constanța o vedea parcă de departe, încă simțea mâna lui Andrei la încheietură. A scos cizmele și le-a pus lângă calorifer, mișcările curgeau din obișnuință.
Mama turuia noutăți. Când s-a așezat la masă, Constanța a întrebat:
Mamă, mai ții minte că ți-am povestit, înainte de nuntă, de băiatul de la practică? Care mă curta la Sălcuța? Ții minte?
Parcă da De ce?
Atunci mi-ai zis: Să trăiești tu toată viața la țară cu porcii?!
Și-am zis bine. Acum erai toată în noroi.
Azi l-am întâlnit.
Pe Andrei?
Nu contează. Produsele Pruteanu, care-ți plac, sunt ale lui. Nevasta patroana de la Cuptorul Moldovenesc. Așa că
Mama a rămas cu ceașca pe masă, a oftat și a zis:
Dar cine-și alege soarta? Dacă s-ar putea, s-ar bate oamenii pe ea.
Constanța s-a simțit brusc miloasă față de mama.
Lasă, mamă. Supraviețuim, mergem mai departe. Azi am vândut două costume și trei gecuțe. Ne descurcăm.
Adevărat. Păcat că nu știm unde cădem, că am pune vată la locul potrivit
Curând a venit acasă băiatul. Înalt, privire serioasă, mister cumva Acum ea vedea și mai clar cât seamănă cu tata adevărat.
Cine credea că un copil de trei kile a ieșit de șapte luni? Dar lumea a crezut, că nu era Constanța femeie ușuratică.
S-a așezat la masă.
Mamă, să nu te superi. M-am angajat la clubul de echitație. Îngrijesc cai, plătesc la normă. Promit că nu neglijez școala! Jur, mami…
Constanța oftează. Ieri poate se supăra, astăzi zâmbește.
Bravo, Andrei. Ești băiat mare acum. Orice muncă e muncă. Și o să ai și tu banii tăi.
El a ciocănit lingura fericit, aruncându-i mamei o privire: ceva se schimbase la ea, dar nu știa ce. Și i-a plăcut așa.
Iar Constanța nu putea dormi. Nu plângea. O liniște ciudată o cuprindea.
Uita la crizanteme albe, gândea la soartă, la întâlnirea de azi, la faptul că fiecare trebuie să meargă înainte pe drumul său, separat.
Întâlnirea de-atunci i-a împărțit viața în două: înainte de Andrei și după. Așa i s-a părut și acum.
Amândoi mai au în față surprize, speranțe, poate și un noroc pe drum. Chiar de nu se vor revedea, viața unuia se va reflecta în viața celuilalt.
Toate au un rost.
Poate și această întâlnire i-a fost dată ca să priceapă ceva cu adevărat, cu adevărat important.
