Întâlnire întâmplătoare
Puful gecii Mariei încălzea doar pe dedesubt. Se adunase tot în partea de jos, iar deasupra devenise un paltonaș subțire, bătut de toate vânturile. Tot de jos o apărau pantalonii de lână și cizmele îmblănite, iar peste umeri trăgea mereu un șal de lână, băgat pe sub mâneci, să nu înghețe.
Mașina promisă de sora de târg, Tatiana, i-a tras clapa și acum, înconjurate de genți și pachete, încercau să găsească o mașină la ocazie. Aveau atât de multe bagaje, că oricum nu ar fi încăput în aceeași mașină, așa că s-au despărțit în căutarea norocului, fiecare pe cont propriu.
Pe când Maria lucra pentru patroană, nu exista povara asta. Dar banii n-ajungeau doar ea era singură cu doi copii, de curând a pornit să meargă și ea în curse de marfă cu Tatiana, să vândă prin Basarabia și Moldova.
Banii tot scurți au rămas, marfa adusă încă n-a apucat să o vândă, însă problemele s-au înmulțit.
Trebuia să care marfa dimineața la piața centrală, seara trebuia să o strângă iar și să o târască acasă, suind-o cu rândul până la etajul patru, dacă nu era băiatul acasă.
Nu demult cânta și ea: Schimbare cere inima noastră, dar schimbarea a venit urât în viața ei întreprinderea la care lucra s-a închis, a fost dată afară. Bărbatul de mult dispăruse, așa că nu i-a rămas decât să se apuce de negoț, deși dintotdeauna a spus că nu-i pentru ea așa ceva.
Acum stătea la marginea drumului, în nămolul zăpezii topite, femeie încă tânără la drept vorbind, dar cu buzele crăpate de frig, fața roșie de statul în curent pe la tarabe, cu ochii în lacrimi.
Mașinile treceau în viteză, stropind-o cu noroiul orașului. Maria se uita peste ele direct la acoperișuri și copaci, acolo unde zăpada mai rămăsese albă și curată. În viață prea mult e noroiul acesta amestecat, mai bine să nu-l vezi.
Un alt semn din mână și, în sfârșit, o mașină străină, murdară ca toate celelalte, a oprit lângă ea.
Mergi spre Drumul Viilor? Mă lași și pe mine pentru un preț decent? a întrebat Maria deschizând ușa, dar vorbele i s-au oprit în gât.
L-a recunoscut imediat. Parcă nu trecuse atâta timp. De fapt, parcă nici nu s-a schimbat doar poate mai frumos. Aceeași privire serioasă și misterioasă, sprâncenele ridicate ușor, un zâmbet discret în colțul gurii.
Cât se aduna, bărbatul a ieșit din mașină și a ridicat bagajele ei în portbagaj.
S-a prăbușit pe scaunul din față, a potrivit șalul și a început să-și caute scuze se pregătea să-i spună de ce arată atât de rău azi. Pentru că și el trebuia să o fi recunoscut…
…Sau poate nu? Trecuseră atâția ani. Câți?
***
Avea douăzeci și doi atunci. Era trimisă în practică de dinainte de diplomă la un vechi ocol silvic. La Iași o aștepta Călin, logodnicul. Totul era clar: practică, diplomă, nuntă.
Ce puteau schimba trei luni de practică? Nimic…
Au găzduit-o la bătrâna Ecaterina, tot angajată la ocol, care locuia cu un bunic surd și slab. Maria era deschisă și veselă din fire, s-a prins repede în casă, a devenit prietenă cu Ecaterina, iar bunicul îl vegheau împreună.
Odată, chiar de sub ochii Mariei, bunicul a făcut un atac. A alergat după ajutor la vecini, dar nu era nimeni. Tocmai atunci a trecut un tractor pe uliță. A făcut semn. Din cabină a sărit un bărbat înalt și voinic, cu ochi pătrunzători.
Au fugit și au dus bunicul pe mâini până la tractor, apoi direct la medicul din sat. Tot cu Maria în cabină. Erau nervoși dacă ajung la timp.
Au ajuns la punctul medical, și, pe urmă, ambulanța. Băiatul, Mihai îl chema, s-a urcat cu Maria și bătrânul până la oraș.
După ce bătrânul a rămas sub supraveghere, au apucat să vorbească liniștiți.
Lucrau în același ocol, iar Mihai era vecin. Și-a dat Maria seama că era om așezat, de treabă, serios.
Numai că era deja târziu. Au rezolvat cu spitalul, și, slavă Domnului, ajunseseră la timp. Cum să se întoarcă când ambulanța nu-i duce înapoi pe drumurile astea de pădure?
Hai la mama prietenului meu, aici aproape stă. Dormim acolo, mâine mergem cu băieții la lucru.
Maria a ezitat, dar a avut încredere. N-a regretat. A dormit pe perini moi, trezită dimineață de mătușa Lidia, femeie de treabă și ospitalieră.
La masă, mătușa Lidia i-a povestit pe larg ce necazuri a avut Mihai cu fosta lăsase o soție proastă, plecată, el crescuse copilul singur, pe lângă muncă, porci, vândut carne, ridicat casă nouă. Îl lăuda de parcă Maria ar fi interesată.
Maria își râdea în barbă. Ei îi trebuia inginerul ei de la oraș, logodnicul, era ambițioasă, tânără. Oameni ca Mihai, divorțați cu copii, nu o atrăgeau deloc.
Dar, de-atunci, tot mai des îl întâlnea: la pădure, la cantină, la vecini. Ecaterina îl știa bine, tot cu el și-a scos bătrânul din spital.
Îi place de tine Mihai. Am întrebat, a roșit ca un copil. Vă potriviți.
Ce vorbești? Eu am pe Călin.
Da nu e bărbat parcă. Mihai e harnic, are gospodărie, copil bun, nu-i trebuie decât să-i fii mamă copilului.
Dar inima Mariei tresălta. Și ea îl căuta cu privirea peste tot. Voinic, serios, avea o blândețe în el care atrăgea lumea, se vedea că era stăpân peste sine și respectat.
În ocol, Maria era altfel venită din întâmplare, înaltă, subțire, cu paltonu-i bej, care sfida noroiul și jegul satului. Nu mergea, plutea parcă pe deasupra mocirlei. Bărbații se fereau să glumească porcos în fața ei, deveneau mai atenți și tăcuți.
Domnișoară, nu vă e frig? Vă duc până la sat.
Nu era drum lung de la ocol la casă, dar ploua, așa că a urcat la Mihai în tractor.
Și copilul cu cine rămâne? pentru Maria, bărbatul cu copil era deja un om serios, matur.
Ce să-mi mai zici dumneavoastră? Dă-i pe tu. Copilul e cu mama mea. O mai ajută și o fată din vecini. Îl ducem la grădiniță.
Cum îl cheamă?
Vlad și ochii lui străluceau de dragoste părintească E vioi. Numai să îl urmărești, zboară peste tot. Mama-l ceartă uneori… Ți-e rău aici, nu-ți place la noi?
Nu-i chiar așa. O să mă obișnuiesc…
Așteaptă puțin să vină primăvara. E verdeată, e frumos la noi. Râul încolo, la un pas. Lumini la uliță nu-s deocamdată, dar rezolvăm.
Mergeau pe uliță întunecată. Primăria tăiase curentul, nu erau bani de plătit. Cu rezolvăm Mihai își asuma tot satul pe umeri.
Cine știa atunci că răspunderea e calitatea cea mai importantă la bărbat?
Curând, Mihai a început să o viziteze tot mai des, aducea lemne, medicamente, se implica în greutățile casei. Dar Maria rezista sentimentelor.
Nu se vedea trăind acolo, deși orașul nu avea cine știe ce să-i ofere. Își imagina doar ce rușine ar fi pentru logodnic și pentru părinți să afle că pe practică și-a găsit alt bărbat, divorțat, cu copil, crescător de porci.
“La țară o să trăiești?” Întreabă maică-sa ridicând sprâncenele.
Apoi află că viitorul ginerică e divorțat, cu copil, se ocupă de animale. Ce dezamăgire! Fata mea, cu facultate terminată… speranța mea…
Seara, la fereastră, când vântul și lătratul câinilor erau singurele sunete, Maria se gândea cum ar fi să fie cu Mihai. O iubea, ar fi recunoscător dacă ar fi mamă băiatului lui. Asta era sigur. O dată cu timpul ar veni și propriii copii, ar semăna cu el.
Totuși, nu se vedea luând decizia aceea. Avea logodnic, care cumpărase deja verighetele; mama lui punea bani deoparte, părinții ei, toți se bazau pe ea. Era rușine să-și schimbe viața pe capul lor.
Dar în suflet simțea fiorul unei iubiri noi. Simțământul ăsta și primăvara o îmbătau de visare.
Ajunsese să creadă că nu l-a iubit niciodată cu adevărat pe Călin, că pe Mihai îl îndrăgise. Faptul că avea deja logodnic făcea povestea mai dramatică, iar dramatismul sporea romantismul.
Într-o seară, copleșită de emoții, aproape că a provocat ea apropierea. De ce? Să-și ia adio de la trecut, ori de la noua dragoste? Mihai o oprea, dar până la urmă s-a lăsat a hotărât că e punctul final pentru legătura lor.
Pentru Maria era prima dată, dar a fost așa frumos, încât nu a regretat.
Numai că n-a putut decide. O fi fost naivitate, lipsă de experiență?
Și-apoi, într-o zi la fântână, a avut loc o întâlnire care a înclinat balanța. Un băiețel blond se juca la margine, periculos de aproape de apă. Maria a grăbit pasul.
Hei, nu urca acolo, poți cădea. Unde-i mama ta?
Făcând semn către drumul din deal, a văzut o fată micuță, firavă, alergând spre ei. Băiatul a smucit din mâna Mariei și, supărat, s-a năpustit plângând în fusta fetei.
Vlad, nu plânge, știi că nu-i voie!
Fata a privit-o cu tristețe, i-a mulțumit și i-a luat băiețelul acasă.
Vlad? Deci copilul lui Mihai. Maria a simțit o strângere pe inimă. Un străin, de care mai trebuia să se atașeze…
Apoi la ea a venit mama lui Mihai doamna Claudia. Plângea, spunea că Vlad se atașase de Simona, fata care o ajuta; o iubea pe Mihai și, de când a venit orășeanca, totul s-a răscolit.
Maria a rămas fără cuvinte. Ea, desparțitoare de familii? Mă, dar Mihai era să mă despartă pe mine de Călin! se văita. Se considera victimă, dar, fără să-și dea seama, devenise cauza unei povești triste.
Cum a rugat-o Mihai să rămână! Să nu plece. La gară a tot zis că mama și Simona își făceau idei. Simona nu era de el, zicea; mică, timidă, se pierdea într-o parte lângă el, albă ca o umbră.
Dar Maria era prea supărată. Nu voia să audă. O să am povestea mea, orașul meu. Toate îndoielile au dispărut. A plecat la logodnic.
A rămas Mihai pe peron, cu cămașă cadrilată, umeri lăsați, sprâncenele încruntate, privire stinsă. Timp de ani l-a ținut minte așa.
A plâns dusă pe șinele trenului.
Asta a fost practica ei de trei luni.
Dar tinerețea trece peste toate. S-a luat cu Călin, a început viața de familie.
**
S-a așezat cu forța pe scaunul din dreapta, potrivea șalul și se gândește la scuze se pregătise să-i spună de ce se prezintă așa astăzi. El trebuia să o recunoască.
Sau… Poate chiar s-a schimbat rău. S-a îngrășat, are buzele crăpate, haina asta degeaba o mai poartă…
Atâția ani! Câți?
Șaisprezece. Au trecut șaisprezece ani.
La început au mers tăcuți.
Ce vreme! a zis ea, după ce o altă mașină i-a stropit pe amândoi.
În oraș e rău, la țară mai e bine și curat. Drumurile s-au deszăpezit.
De acolo vii?
Mă tot duc și vin. Treabă.
Mulțumesc că ai oprit, azi mi-a tras clapa masina. Eu, de regulă, merg cu transportul meu, dar azi… Plătesc…
A întors capul, privindu-o cu ochii lui misterioși, și ea a înțeles: a recunoscut-o.
Bună, a zis încet, neîncrezătoare.
Bună, Maria!
Deci m-ai recunoscut? Eu credeam că m-ai uitat de mult.
Nu te-am uitat, a răspuns el serios.
Iar Mariei i s-a strâns inima la auzul glasului lui. I s-a făcut cald și a dat șalul jos de pe cap.
Cum îți merge, Mihai? a răsuflat ea.
Mihai a stat puțin pe gânduri. Poate și el își scutura amintirile.
Bine, ce să fie. Mă descurc. Timpul așa e. Și tu văd că…
Tot acolo lucrezi, la ocol?
Nuuu, s-a amuzat el, Ocolul s-a risipit. Nici n-am stat mult acolo. Lucrez pe cont propriu.
Asta e acum cea mai bună variantă pentru toți. Și eu… Tu cu ferma ta?
Și cu ferma, și cu societatea. Vândem carne, mezeluri. Avem și magazine.
La noi toți vând acum.
Brusc, Mariei i s-a luminat mintea: pe etichetele mezelurilor, de atâtea ori văzuse scris S.R.L. Ciobanu Mihai. Zâmbise, crezuse că-i doar coincidență.
Stai puțin. Deci cârnații, parizerul Ciobanu sunt de la tine?
Da, să zicem. Nu-ți plac? a zâmbit trist.
Ba da, a răspuns șovăielnic mama face drum special după ele. Chiar nu mă așteptam…
Iar el, ca și cum își cerea scuze pentru succes, a povestit:
Încet, de jos, cu munca. Am început mic, am extins ferma. Era carne multă, oameni fără lucru, așa că am mers mai departe. Apoi am făcut și fabrică, și magazine.
Ca lumea. Singur sau cu cineva?
Câtă muncă se poate face singur? Am oameni, dar eu sunt capul. Mulți din satul nostru lucrează cu mine. Acum vindem și la Chișinău, și la Bălți.
Mariei îi era jenă de contrastul dintre ea în cizme și vechea geacă, cea care fusese, odată, o domnișoară de oraș și el, băiatul de sat, ajuns prosper om de afaceri. Schimb de roluri…
Și copilul?
Mihai a zâmbit.
Trei.
Trei copii?
Da, trei băieți. Și tu?
Un băiat și o fată, a răspuns Maria, ștergând sudoarea de pe frunte.
Vlad e în armată, a fost la greu. Era să murim de grijă. Simona a albit de necazuri. Dar vine acasă la primăvară, Slavă Domnului! Mijlociul e la tehnic, cel mic în clasa a cincea.
Simona… Deci s-a însurat cu fata aceea cuminte.
Ce-ar fi vrut să-i spună că a regretat de atâtea ori fuga ei de atunci! Atât de dor îi era! Căsătorită cu Călin, bărbat care s-a dovedit slab, la început s-au ținut, el a prins un job de inginer, s-au mutat în județul Vaslui, au primit locuință de serviciu. Copiii mici, greu, dar se putea.
Venea cu conflicte la serviciu, sărea dintr-un loc în altul, se apucase de băut. Au pierdut apartamentul, s-au mutat la soacră. Pe urmă, cu băutura și femeile, s-a prăbușit tot. Maria a cerut divorț a revenit, copii de mână, la mama ei. Tatăl murise.
Ar fi dorit să-i spună toate, dar a zis altceva:
Vlad e clasa a zecea, fata e a opta. Timpul fuge.
Da, fuge.
Au tăcut. În adâncul sufletului voiau să povestească despre ceea ce i-a durut, dar fiecare credea că doar pentru el contează.
Maria a simțit vina față de Mihai. Dar și-a amintit de mama lui plângând și de Simona lor le cedase. Atunci fusese mai mult orgoliu naiv să nu fie a cincea roată.
Și tu? a zis el ca și cum nimic.
Eu? Cum vezi. M-au dat afară. M-am apucat de vândut, și-a tras părul după ureche, E greu singură.
Soțul? Călin, era?
Îți amintești? Uite la tine…
Eu, Maria, te-am văzut mireasă. Am venit, ca prostul, după voi până la restaurant.
Ce? L-a privit brusc.
Mătușa Ecaterina mi-a zis cu o zi înainte. Lasă supărarea, mâine are nuntă fata. Am sărit în mașină, am mers cum eram. Dar erai atât de fericită… M-am întors și am cerut-o de nevastă pe Simona.
O, Doamne! Dacă știam…, Maria era vlăguită.
Ți-aș fi stricat bucuria. Nu, chiar erai fericită, frumoasă.
Poate. Dar nu mult. După cinci ani am divorțat.
Păcat, a dat el din cap.
Am trecut peste. Sunt puternică, pot orice pentru copii. Le merge bine, învață, cel mare vrea la medicină. Nici pe piață nu stă chiar rău. Vând bine la locul meu, trag de el trebuie să câștig.
Vroia să îi arate că viața ei merge, chiar dacă nu ca a lui.
Mihai asculta gânditor.
Și Simona? Cum e familia ta?
Simona? Face pâine.
Pâine?
A început ea. Acum are brutăria Cuptorul Moldovenesc. Am construit-o pentru ea. Când a ieșit bine, am făcut-o și magazin.
Maria și-a amintit. O prietenă o trăsese o dată acolo, îi lăuda pâinea. Într-o zi, a văzut-o pe patroană, o femeie mică, cu părul scurt, aspect tânăr și sigur. Atunci i s-a părut vag cunoscută.
E aproape aici, da? ajungeau aproape. Maria a revenit în prezent.
După colț, la următorul cartier.
Brusc, Mihai a oprit, a sărit din mașină.
Apoi, parcă vis: cu cojocul deschis, a fugit către chioșcul Flori. A revenit cu un buchet de crizanteme albe și i l-a pus în brațe, în pantaloni de lână.
Maria privea florile, albul lor începea să i se înnoade sub priviri. Ștergea lacrimile. Își zisese tocmai acum că e o femeie puternică.
Apoi Mihai a ajutat-o cu bagajele până la bloc, urcându-i până la ușă. Ea apăsa florile la piept.
Intri? poate ar fi fost mai bine să zică nu, era dezordine, marfa aruncată peste tot, mama acasă, cu întrebări neîncetate.
Dar să intre! Să vadă, să priceapă, să-i pară rău…
Nu, Maria, mă grăbesc. Azi am treabă multă, a prins-o de încheietură două secunde, ca o despărțire.
Apoi a coborât în fugă.
Să-l oprească? Să povestească?
Maria, privind după el, a priceput că lui îi e și mai greu. A lăsat bagajele, privind lung. Și, ciudat, descărcarea aceea i-a dat forță.
A tras sacoșele în casă.
La ușă a venit mama: cu întrebări și vești. Maria nu o auzea. Pe mână îi mai simțea strânsoarea lui Mihai. S-a descălțat, a pus cizmele pe calorifer, ca de obicei.
Mama nu-și dădea seama cât de absentă e fiica ei.
Când Maria s-a schimbat și s-a așezat la masă, a întrebat:
Mamă, îți amintești că-ți povesteam, înainte de nuntă, de băiatul de la practică? Îți ziceam de fermierul acela din sat…? Ții minte?
Cam și?
Atunci ai zis: N-ar trebui să stai la țară să crești porci.
Și-am zis bine. Erai în noroi.
L-am întâlnit azi.
Unde?
Contează? Mama, produsele Ciobanu, cele ce le lauzi mereu ale lui sunt. Iar soția, patroana de la Cuptorul Moldovenesc. Așa…
Mama a rămas pe gânduri, cu cana-n mână. A pus-o încet pe masă, i-a sclipit ochiul de-o suferință veche.
Destinul nu poți să-l alegi. Dacă ai putea, oamenii s-ar bate pentru el.
Mariei i-a venit milă de mamă.
Lasă, mamă. Trăim, și nu-i rău. Azi am vândut două costume și trei geci. O să fie bine. Nu te necăji!
Așa să fie. Dacă ai știi unde cazi, ai pune paie. Dar nimeni nu știe… cu tristețe, s-a dus pe gânduri.
Curând a venit fiul. Înalt, serios, cu aceeași privire misterioasă ca a tatălui.
Şi cine a crezut că un copil de trei kile e născut la șapte luni? Toți au crezut-o. Maria prea serioasă, nu părea ușuratică.
Fiul s-a așezat la masă:
Mamă, să nu te superi m-am angajat la clubul hipic. Trebuie să îngrijesc caii. Pe bani, nu-ți fă griji, și școala nu o neglijez, pe cuvânt…
Maria a oftat. Ieri s-ar fi certat. Azi…
Fă, Andrei. Muncă cinstită nu e rușine. Ba chiar ai nevoie de bani. Nu mă supăr.
Și el a continuat să mănânce, zâmbind fericit, ocolind privirea mamei ceva s-a schimbat la ea. Nu înțelegea ce, dar se simțea bine.
Maria nu putea dormi. Nu plângea, nu regreta. Simțea o stare ciudată.
Privea crizantemele albe, se gândea la soartă, la întâlnirea de azi, la faptul că, de acum, fiecare avea să meargă mai departe, pe drumul lor.
Întâlnirea lor de-atunci a împărțit viața în două: înainte de el și după. Acum era la fel.
Fiecare avea să aibă încă parte de surprize și de schimbări bune. Nu vor mai fi împreună, dar, totuși, fiecare va influența viața celuilalt.
Totul se întâmplă cu un rost.
Și întâlnirea de azi i-a fost dată ca să înțeleagă ceva ceva foarte, foarte important.
