Un moment de întâlnire
Lia era considerată cea mai neînsemnată fată din clasă. Sau cel puțin așa credea ea. Micuță de statură, subțirică și, pe deasupra, cu părul roșcat… Lia avea complexe legate de aspectul ei fizic, privindu-și cu invidie colegele blonde cu ochi albaștri.
– Draga mea, te vei deschide ca un boboc de trandafir, o consola mama ei, – și eu am înflorit târziu. Abia pe la 16 ani. Așa că nu te grăbi, vei cuceri inimile băieților. Acum ai doar treisprezece ani.
– Mamă, nu mă grăbesc, răspundea Lia lăsându-și pleoapele în jos, dar ochii ei verzi o trădau. Lia se privea tristă în oglindă și ofta.
Îi plăcea de mult un băiat din clasa paralelă – Virgil. Sportiv, înalt, vesel. Iar curajul lui în jocuri și aventuri părea mai degrabă nechibzuință. La ora de educație fizică, privind cum se joacă băieții baschet, Lia îl urmarea pe Virgil. El își antrena toți colegii cu entuziasmul și energia lui, iar echipa sa câștiga mereu.
Chiar dacă Virgil n-ar fi fost atât de chipeș, Lia tot l-ar fi plăcut. Dar înfățișarea lui atrăgătoare nu-i oferea nicio șansă de prietenie.
În plus, Virgil era mereu înconjurat de prieteni și prietene – era imposibil de abordat. Nu era niciodată singur. Mereu înconjurat de un grup de băieți și fete. Însă chiar și întâlnirile rare pe holuri, în pauze, erau o bucurie pentru Lia. Însă nesiguranța o trăda din nou. Când se apropia de Virgil, abia reușind să se uite la el, își întorcea repede privirea…
Lia nu i-a spus nimănui despre dragostea ei copilărească, dar i se părea că întreaga lume îi cunoaște secretul, și se înroșea doar la gândul că colegii ei o va lua în derâdere, sau și mai rău, Virgil însuși…
De aceea, fata a decis cu orice preț să-l uite pe chipeșul băiat, să încerce să nu-i acorde atenție și să nu se mai gândească la el deloc. La început, nu i-a reușit prea bine, dar cu voință, Lia a reușit să-și regăsească liniștea și să devină mai mândră de sine.
– Important e să nu te întâlnești cu el față în față, – își spunea în șoaptă. Când îl vedea la școală, se întorcea imediat în altă direcție sau se grăbea să treacă de el, ascunzându-se în spatele altor colegi.
Au trecut doi ani. Lia învăța bine, a crescut și nu se mai simțea atât de stânjenită de sine, deoarece previziunile mamei ei s-au adeverit: din fetița neînsemnată, Lia s-a transformat într-o tânără delicată și zveltă, parcă peste noapte.
După clasa a opta, Lia a mers la un liceu tehnic. Veștile despre Virgil și ceilalți colegi le afla de la întâlnirile rare cu fosta ei dirigintă. Doamna Tatiana locuia pe aceeași stradă cu Lia.
Lia nu obișnuia să meargă la evenimentele de reuniune școlară. Clasele lor nu erau prea unite, iar Lia nu avea mulți prieteni din școală. Doar o dată, când colegii au hotărât să se întâlnească pentru a celebra jubileul doamnei Tatiana, Lia a decis și ea să participe, să își felicite profesoara iubită.
Trecuseră treizeci de ani de la absolvirea lor! Întâlnirea a fost emoționantă, deoarece mulți nu se mai văzuseră de pe vremea școlii. Au venit și cei din clasa paralelă.
Lia tresări când îl văzu pe Virgil. Un bărbat înalt, elegant, cu fire albe, o barbă îngrijită. Era dificil să-l recunoască ca fiind același puști neastâmpărat. Dar ochii erau aceiași – zâmbitori și scânteietori, aceiași ochi ai lui Virgil.
În sala de evenimente era gălăgie. După felicitările adresate doamnei Tatiana, participanții se grupau și conversau, unii se îmbrățișau.
Cât de surprinsă a fost Lia când Virgil a venit către ea, zâmbind larg și salutând-o:
– Uite și iubirea mea secretă din școală… Lia.
El se înclină ușor și îi sărută mâna. Parca nici nu trecuse timpul – Lia simți cum obrajii i se înroșesc.
– Iubire? Eu? – se fâstâci ea, – și cum de aflu despre asta așa târziu?
Amândoi au izbucnit în râs. Desigur, toți aveau acum familii, copii. Inclusiv Virgil și Lia.
Virgil și Lia vorbeau în margine. El îi povestea despre munca sa, familia și fiul său.
– Și eu am un fiu, – răspunse Lia, exact cum își dorise mereu. Oftă și, privind la Virgil, întrebă brusc:
– Dar spune-mi: de ce? De ce îți plăceam, dacă eu eram atât de tăcută și modestă… și nici chipeșă nu eram…
– Tocmai. Nu voiai să fii ca toate celelalte fete în preajma mea. Și treceai mereu cu capul sus… Nici nu-mi imaginam să te abordez. Și totuși, îmi plăceai. Dar toate astea sunt amintiri dulci ale tinereții acum.
– Și tu îmi plăceai la fel de mult, nici nu pot să-ți povestesc totul… – izbucni Lia pe neașteptate, – dar era imposibil să penetrez grupul tău de admiratori… Și n-aș fi putut veni prima la tine. Dar totul nu era decât o iubire copilărească.
– Cine știe… – rosti Virgil gânditor, – poate că am pierdut ceva important în viețile noastre.
– Posibil, – râse Lia, – poate ne vom întâlni în altă viață…
– Voi căuta ochii tăi verzi, – șopti Virgil cu un zâmbet trist strălucindu-i în ochi. Era clar că o găsea fascinantă. Lia înflorise într-adevăr, așa cum spusese odată mama ei.
Deodată, Lia fu chemată.
– Mamă! Am venit cu tata, așa cum ai cerut…
Un tânăr se strecură prin mulțime către Lia și Virgil.
– Fă cunoștință, el este fiul meu… – spuse Lia, zâmbind.
– Vasile, – spuse fiul Liei cu încredere, întinzând mâna.
– Vasile Gheorghiu, – răspunse Virgil cu o strângere fermă de mână. În privirea lui către Lia se citea surpriza, tandrețea și confuzia.
Lia flutură mâna și se îndreptă spre ieșire. Ajunsă la pragul școlii, Virgil o ajunse.
– Ascultă, Lia… – o privi el cu ochi umezi, – îți mulțumesc…
– Pentru ce? – se miră Lia.
– Pentru fiu. Alt Vasile crește acum. Mulțumesc pentru amintire…
Lia încuviință cu o mișcare a capului. Se îndreptă spre mașină și se așeză pe bancheta din spate.
Soțul Liei întrebă:
– Ei, cum a fost?
– Bine, – răspunse Lia, – mulți dintre colegi au venit. A fost plăcut să-i văd. Și un pic trist, desigur. Timpul ne schimbă… Sunt bucuroasă pentru doamna Tatiana. E o profesoară eroică. Să-i dea Dumnezeu sănătate pentru multe generații de elevi…
