Inima mamei
Stelian stătea la masa din bucătăria apartamentului părintesc din Chișinău, pe locul lui obișnuit, acolo unde, de fiecare dată când venea acasă, se simțea din nou copil. În fața lui era o farfurie adâncă, plină cu ciorba de burtă făcută de mama rețeta ei bine-cunoscută, cu carne fragedă, borș proaspăt, usturoi și tot ce trebuie. Mirosul acela îi umplea sufletul de liniște.
Lingura mergea încet, de la farfurie în gură, în timp ce Stelian se gândea la cât de mult îi schimbase viața ultimii ani. Ajunsese la un nou nivel salariu bun în lei moldovenești, să-l vadă mama cât se bucură, prieteni noi, o viață activă: mic dejun la cofetării elegante din centru, prânz la restaurante scumpe din București sau Iași, cină la localuri unde bucătarii făceau tot felul de nebunii cu spume și piureuri de-a dreptul artistice. Își putea permite orice moft somon de la norvegieni, brânzeturi franțuzești, vită Angus din Argentina Tot ce-i trecea prin cap. Dar, și chiar dacă toți bucătarii-l aplaudau și-l serveau cu cele mai scumpe delicatese, niciun preparat nu se compara cu ciorba de casă a mamei sale.
Rafinamentul sosurilor, prezentările de reviste, mirodeniile rare, toate îi păreau deodată goale și impersonale când le compara cu mâncarea simplă, caldă, făcută de mâinile mamei. În ciorba ei era ceva special nu doar carne sau oase fierte, ci toată dragostea, răbdarea, și copilăria lui, zilele fără griji. Oricât de mult colinda restaurantele de fițe, pentru Stelian, cea mai bună bucătărie rămânea, fără discuție, cea din bucătăria părinților.
Chiar atunci, mama lui, Mariana, intră cu pași mici în bucătărie, purtând ceașca aburindă de ceai de tei. Se străduia să nu facă zgomot, dar chipul ei nu ascundea neliniștea.
Stelică, dragul mamei, când trebuie să pleci? l-a întrebat ea încet, cu acea voce care în copilărie îi vindeca orice durere.
El ridică ochii din farfurie și-i zâmbi:
Mâine dimineață. Mașina mea e iar la reparat, așa că plec cu Vasile, prietenul meu de la liceu.
Privind-o cu atenție, Stelian a observat cât de bine arată sănătoasă, odihnită, cu obraji ușor rumeniți de la plimbările la piață sau de la bucătărit. Se vedea clar că se îngrijea. Nimeni nu i-ar fi dat peste cincizeci, cu toate că sărise demult de vârsta aceea.
Sunt doar câteva ore de mers, nu-ți face griji, mă întorc repede, nicio problemă, a adăugat el, încercând s-o liniștească.
Dar Mariana se opri brusc, ținându-se puternic de colțul mesei, ca și cum ar fi auzit un zgomot de avertisment. În liniștea bucătăriei, se auzea doar ceasul de perete, făcând timpul parcă să se târască greu.
Cu Vasile a repetat ea încet, ca pentru sine, fața ei palind instantaneu. Nu, Stelică, te rog eu, nu pleca cu el. Nu am liniște.
Stelian s-a încruntat mirat. Nu o văzuse niciodată așa de tulburată. Mereu rațională, calmă, mama lui avea acum privirea aceea de om cu inima strânsă de o presimțire. A pus lingura jos și s-a uitat lung la ea.
O, mamă, dar nici nu știi la cine mă refer, a încercat el să glumească. Chiar nu are rost să-ți faci griji! E Vasile, da-l știi, nu sare nicio regulă, conduce prudent, are o Skoda nemțească, cu număr de înmatriculare norocos, trei cifre 7. E aur la volan, te asigur.
Mariana, cu pași lenți de parcă i se lipiseră picioarele de parchet, s-a apropiat și i-a luat mâna între palmele-i reci. Contrastul cu pielea lui caldă i-a adus un fior.
Stelică, ascultă de mine, rogă-te, ia un taxi, sau poate autocarul direct. Nu pot dormi liniștită să știu că pleci așa. Nu-mi dă pace sufletul.
Mare lucru! Poate cine știe cum e șoferul de taxi, probabil și-a luat permisul pe șpagă! a încercat el să mai glumească, zâmbind larg. Hai, stai liniștită, promit să te sun din prima clipă când ajung la destinație. Nici n-o să ai timp să-ți fie dor!
A sărutat-o ușor pe obraz, încercând să-i dea din încrederea lui. A strâns-o în brațe cu toată dragostea, iar ea a stat acolo, preț de-o secundă, ca și cum ar fi vrut să nu-i mai dea drumul. Apoi l-a lăsat, mai liniștită.
Am să fiu bine, mamă, ai să vezi, promit, a spus el, privind-o în ochi cât de serios a putut.
Pe când a ieșit din apartament, Stelian a mers încet pe strada pe care a crescut. Seara era liniștită, briza ușor răcoroasă, iar felinarele aruncau lumini galbene pe trotuar. Avea câteva minute de mers până la locuința lui, dar mergea încet, gândindu-se la plecare și cu imaginea mamei îngrijorate în minte. Încerca să alunge grijile.
Când a ajuns acasă, apartamentul era tăcut, primitor. S-a dus direct în dormitor, și-a găsit bagajul pregătit pe pat totul era la locul lui, nimic uitat. A încuiat fermoarul și a pus geanta lângă ușă, să fie gata dimineața.
A mai verificat ceasul de pe noptieră era aproape zece. Mâine la șase să mă trezesc. Nici să nu mă gândesc să dorm peste!, și-a spus în gând.
S-a schimbat repede, s-a băgat în pat și a stins lumina. Minute întregi a stat așa, ascultând zgomotele orașului, mintea zburând iar la mama lui, imaginându-și cum, probabil, nici ea nu doarme. Ca să se ajute să adoarmă, a repetat planul pe care-l avea dimineața: să se trezească, să se spele, să bea cafeaua, poate să ciugulească ceva, să mai revadă prezentarea ușor-ușor, gândurile s-au amestecat, și somnul l-a cuprins.
***
Dimineața următoare a fost departe de ce plănuise. A deschis ochii orbit de soarele care pătrundea pieziș prin perdele. Pentru o clipă, nu și-a dat seama ce s-a întâmplat, până și-a aruncat privirea spre ceas: 8:55.
Of! a mârâit el enervat și s-a ridicat ca ars din pat. A luat ceasul, voind să-l arunce, iar secundarul părea că pândește să-l tachineze dormise tun! De ce naiba nu m-a sunat Vasile, așa stabiliserăm!
Telefonul stătea pe noptieră, dar, surpriză: era închis. Cum adică, că-l pusese la încărcat seara și nu-l oprise. Oricum, bateria nu avea cum să se termine noaptea. A apăsat butonul, s-a pornit, și aproape instantaneu a început să vibreze de notificări.
A deschis repede WhatsApp-ul. Primul mesaj de la Vasile, pe la opt dimineața:
Stelian, sunt deja la scară, de un sfert de oră. Dacă nu cobori în 10 minute, plec fără tine. E drum lung, nu pot pierde vremea.
Stelian, mai vii sau? Scrie-mi!
Gata, plec. Scuze, dar nu pot aștepta.
S-a oprit pentru o secundă, procesând. Deci Vasile chiar a venit, a stat, a încercat să dea de el iar el a dormit buștean. Deja îi apărea în minte chipul mamei, grijuliu de aseară ea parcă simțea ceva Iar el, iată, nici nu s-a putut trezi la timp. Târziu, oricum.
S-a ridicat repede, învârtindu-se hectometric. Nu mai avea timp de nimic, totul ieșise din plan. Nu știa nici dacă să comande un taxi, nici dacă să ia mașină la închiriat.
A apucat iar telefonul, și atunci a văzut multe apeluri ratate. Mama îl sunase de peste douăzeci de ori, unul după altul, fără răgaz.
Inima i s-a strâns. Fără ezitare, a băgat cheile în buzunar și a ieșit alergând pe ușă, direct spre blocul în care copilărise, gândind într-una: Doamne, numai să fie mama bine!
A ajuns cât putea de repede, nici două minute nu i-a luat. Ușa era descuiată. A intrat alergând, aproape fără răsuflare.
Mamă, ești bine? a întrebat, privind peste tot, glasul trădând spaima.
Mariana era în sufragerie, palidă la față, cu ochii roșii de-atâta plâns. Când l-a zărit, i s-au luminat instant privirea.
Stelică ești tu? Doamne! Mulțumesc, Doamne
Stelian a încremenit. Rar îi văzuse mama plângând. Acum, văzând-o așa, nu știa cum să o liniștească mai degrabă.
Mamă, de ce ai plâns așa? Ce s-a întâmplat? s-a apropiat ușor, luând-o de mâini erau reci și tremurau vizibil. Spune-mi, te rog
Din televizor se auzea glasul sec al prezentatorului:
Un accident grav s-a petrecut la ieșirea din Orhei. Din primele informații, patru mașini implicate, un singur supraviețuitor, șoferul unui Audi alb cu numărul 777
Stelian s-a uitat spre ecran. Imagini teribile: mașini făcute praf, bagaje împrăștiate, ambulanțe, girofare. Într-un cadru, un Audi alb, tocmai cu plăcuța norocoasă, recunoscută din prima era mașina lui Vasile.
Îngheață pe loc. A înțeles ce simțise Mariana: a văzut la știri accidentul, a recunoscut mașina celui cu care trebuia, teoretic, să plece Stelian. Apoi telefonul lui nu mai răspundea Ce să creadă? Ce putea simți o mamă decât cele mai negre presimțiri?
Mamă, sunt eu, aici, viu și te rog să mă crezi că nu mi s-a întâmplat nimic! a încercat el să își ascundă emoția, vorbind cât de calm a putut. A tras un scaun, a pus-o fierbinte apa pentru ceai, i-a întins un pahar cu apă. Uite, sunt aici, sunt lângă tine. E bine, stai liniștită.
Mariana a apucat cana cu mâinile tremurânde, dar s-a jenat să bea. L-a apucat instinctiv de mânecă, de parcă se temea să nu dispară el. L-a strâns la piept, suspinând fără să scoată sunet.
Stelică, m-ai speriat de moarte a șoptit ea. La televizor spuneau că doar șoferul a trăit, iar tu nu răspundeai M-am gândit că nu mai apuc să te văd vreodată
El a ținut-o în brațe și, încet-încet, i-a simțit inima cum se domolește. Ca să nu riște nimic, a sunat la 112:
Bună ziua, vă rog frumos, urgent, la adresa Mama mea e rău, cred că de la stres. Da, da, vă așteptăm!
Ambulanța a venit surprinzător de repede. În câteva minute, doctorul a evaluat-o, i-a luat tensiunea și pulsul, și a recomandat ca Mariana să fie dusă la spital pentru observație.
E stres mare, mai ales la vârsta asta nu-i de joacă, a spus medicul, notând repede pe rețetă. Cel mai sigur să rămână măcar o zi sub supraveghere.
Sigur, o duc imediat, a răspuns Stelian, aproape fără să gândească. La cel mai bun spital, vreau s-o știu pe mâini bune.
La privat, la o clinică bună, spune el, și doctorul doar ridică din umeri. Dacă sunt bani, sănătatea e pe primul loc, arată din priviri.
Au mers împreună la clinica din centru. Mariana a fost primită rapid, asistentele i-au făcut analize, doctorii au verificat tot ce era de verificat. L-au lăsat pe Stelian să stea cu ea. El i-a vegheat fiecare răsuflare, fiecare tresărire, dormind cu ochii la ea, încercând să îi fie cât mai aproape.
Câteva zile la spital au trecut greu, cu multe analize, medici la vizită, ba chiar și meniu cu terci de ovăz și ceai negru. Mariana s-a liniștit treptat, glasul și culoarea i-au revenit încet-încet, dar medicii au insistat să stea sub observație măcar două zile.
În serile acelea, când soarele apunea și lumina roz portocalie pătrundea pe fereastră, Mariana a deschis sufletul:
Știi, mereu mi-a fost teamă că vei pleca și nu te mai întorci, a spus pe șoptite, uitându-se spre geam.
Stelian a privit atent, ca și cum ar fi văzut-o pentru prima dată ca femeie și nu doar ca mamă.
De ce, mamă?
Pentru că ești așa independent! Mereu ai vrut s-o faci pe pielea ta, de mic, nici să-ți leg șireturile nu mă lăsai. În clasa întâi îți aranjai singur ghiozdanul. Dacă încercam să te ajut, mă alungai: Las’ că pot eu! Eram tare mândră, n-ai idee, dar în suflet îmi era și teamă că te pierd, că nu vei mai fi acel băiețel care vine plângând de la fotbal cu genunchiul julit, ci un om mare ce-și vede de drum.
A stat Stelian pe gânduri, cu mâna strângând-o pe a ei, caldă și totuși rece la degete, așa cum și-o amintea de când îl ținea de mână să traverseze strada.
Nu te pierd niciodată, mamă. Oricum ai fi tu, vei fi mereu cel mai important om pentru mine. Dar nu mi-am dat seama cât te amaresc uneori cu încăpățânarea asta.
Mariana l-a mângâiat pe obraz, cu gestul acela vechi, liniștitor.
Important e că ești bine. Restul nu contează.
Cât au stat acolo, a ținut-o de mână, pe holurile unde se auzeau voci, pași de medici și surori, și simțea că pentru ei timpul stătea în loc.
Stelian și-a sunat la un moment dat șeful, explicând ce s-a întâmplat mama lui era rău, a trebuit să o aducă la spital, nu poate pleca în delegația din București.
Șeful l-a înțeles și i-a zis: Nu-ți face griji, merg eu. Ai grijă de mama.
Prietenii l-au sunat, dar el a refuzat orice ajutor. Nimic nu era mai important decât să stea acolo cu Mariana.
Zilele au trecut cu încetinitorul, dar spre bucuria lui, ea a luat-o încet pe drumul însănătoșirii. Spre seară, la lumina caldă a soarelui, Mariana a mai făcut o mărturisire:
Mi-aș dori să îți faci și tu familie Să știu că ai pe cine să te bazezi, să ai copii, să nu fii singur.
Stelian a roșit, gândindu-se la Irina, colega lui de la biroul din Chișinău, fata aceea cu ochi mari verzi, care îl făcea să vrea să ajungă cât mai devreme la job. O menționase de câteva ori, dar nu a îndrăznit s-o prezinte Marianei, de teamă că poate va fi geloasă ori că s-ar simți părăsită.
E o fată, mamă, a spus, ezitând puțin. Irina mă înțelege chiar fără să-i spun totul. Nu-i ca celelalte. Cu ea am impresia că o știu de când eram copil.
Spune-mi despre ea, a întrebat Mariana, luminându-se la față.
Și Stelian a povestit cum a întâlnit-o, cum îi place să stea cu ea la cafele, cum râde la glumele lui. Povestind, a simțit totul mai ușor, ca și cum o greutate se ridica de pe suflet.
Știi, mi-ar plăcea să-mi fii prietenă, nu doar mamă, a încheiat el timid.
Mariana s-a amuzat, i-a bătut palma ușor:
Eu vreau doar să fii fericit. Gândești prea mult! Fă cum simți, doar să nu mă uiți.
Stelian i-a strâns mâna, privind-o cu drag.
Niciodată, mamă. Nici dacă mă mut cu Irina și copii, tot îți aduc ciorba sâmbăta.
Au râs amândoi. O clipă, toate temerile s-au topit. În spital, sub lumina asfințitului moldovenesc, Stelian a simțit din plin: nimic nu-i mai puternic ca inima unei mame. Oricât de departe ai pleca și orice mâncare ai gusta, tot bucătăria mamei și vorba ei dulce te vindecă de orice.
