Când Ancuța Popescu a primit, la casa nouă, un pisoi britanic de blană neagră, a rămas fără cuvinte câteva clipe
Apartamentul modest cu un singur dormitor, pe care îl strânsese cu greu, abia dacă era mobilat. Mai erau și alte treburi ce cereau atenția ei.
Și atunci, acel micuț. Revenind din stare de șoc, a privit în ochii galbeni ca mierea și a oftat, zâmbind, și l-a întrebat pe cel cei dăduse cadoul:
E băiat sau fetiță?
Băiat!
Bine, e un băiat, îl voi numi Barbu i-a spus cu blândețe.
Pisoiul a deschis gura mică și a lătrat un Miau la fel de încet.
*****
S-a dovedit că pisicile britanice sunt animale extrem de prietenoase. De trei ani de atunci, Ancuța și Barbu trăiesc ca frați. În timpul conviețuirii, Ancuța a descoperit că Barbu are o inimă mare și un suflet sensibil.
Îi întâmpină cu bucurie pe doamnele de la serviciu, o încălzește în somn, se așază lângă ea la filme și, când curăță, dă din coadă ca să ajute. Viața alături de un cateluş se umple de nuanțe vii. E plăcut să ai pe cineva acasă care să-ți facă atât să râzi, cât și să te întristezi. Cel mai mult, te înțelege dintrun cuvânt.
Părea să fie totul în ordine, dar
În ultima vreme, Ancuța a simțit dureri în partea dreaptă a spatelui. La început a crezut că e doar o întindere, apoi a dat vina pe mâncarea grasă. Când durerea a devenit insuportabilă, a mers la medic.
După ce doctorul ia explicat diagnosticul și ce o așteaptă, Ancuța a plâns toată seara, înfășurată în perne. Barbu, simțind suferința ei, sa așezat lângă ea și a început să torsă melodios, încercând să o liniștească.
În timp ce torsul lui a devenit fundal, Ancuță a adormit. Dimineața, acceptânduși soarta, a hotărât să nu mai spună nimănui din familie despre boală, pentru a scăpa de privirile miloase și de încercările de ajutor.
Totuși, speranța că medicii vor reuși să o vindece nu a pierit. I sa propus un curs de tratament care ar putea să îi amelioreze starea.
A apărut întrebarea ce să facă cu pisoiul. În adâncul sufletului, acceptând că boala ar putea avea un final trist, a decis să găsească lui Barbu un cămin nou și stăpâni buni.
A pus un anunț pe internet, menționând că oferă un pisoi pur sânge unor mâini grijulii.
Când primul telefon a sunat și a întrebat de ce vrea să renunțe la animal, Ancuța, fără să știe exact motivele, a zis că, în timpul sarcinii, a dezvoltat alergie la blana de pisică.
După trei zile, Barbu a plecat în cușcă, cu toate lucrurile sale, către noii stăpâni, iar Ancuța a fost internată.
Două zile mai târziu a sunat la noii proprietari să afle cum se descurcă pisoiul; aceștia, de câte ori sau scuzat, iau spus că Barbu a dispărut în aceeași seară și nu-l pot găsi.
Primul său impuls a fost să evadeze din spital și să pornească în căutarea pisoiului. Sa adresat chiar infirmierei, cerând să fie lăsată să plece, dar aceasta a respins-o ferm și ia cerut să se întoarcă în cameră.
Vecina de la aceeași hală, observând agitația tinerei, a întrebat ce sa întâmplat. Ancuța, cu lacrimi amare, ia povestit totul.
Nu plânge, fetițo, ia spus o femeie subțire, de peste patruzeci de ani, mâine va veni un specialist din București. Și eu am un diagnostic grav, fiul meu e om de afaceri, a vrut să mă mute întrun alt spital, eu am refuzat. Dacă el ajunge acolo, poate îți va arăta că nu e totul atât de rău, a mângâiat-o pe umăr.
*****
Ieșind din cușcă, Barbu a realizat că se află întro casă străină. Un străin ia întins mâna să-l mângâie
Instinctele pisicii iau dat pană, a lovit din laba și sa repezit întrun colț întunecat.
Pavel, nu-l atingeți încă, lăsațil să se obișnuiască, a auzit Barbu o voce feminină blândă, dar nu era a proprietarei sale.
Inima îi bătea greu, gândurile se împrăștiau, sufletul îi era rănit. Cum a putut stăpâna să-l dea altora? De ce la abandonat?
Ochii galbeni ca mierea scoteau priviri speriate prin încăpere. Au observat o fereastră deschisă. Cu o scânteie neagră, Barbu a sărit prin ea și a dispărut afară!
În fericire, a căzut doar la etajul al doilea, iar sub fereastră era o iarbă bine îngrijită. Acolo a început drumul înapoi spre casă
*****
Specialistul sa arătat sub forma unei femei drăguțe, în jur de patruzeci de ani. Sa prezentat ca Maria Pavel, a studiat cu atenție fișa de tratament, apoi ia cerut lui Ancuța să se întindă pe pat, să se răsufle pe partea stângă.
A căutat cu grijă punctele dureroase, a întrebat unde doare, a verificat din nou fișa și a repetat manevre pe aparatură medicală.
Ancuța nu a așteptat veste bună. Sa întors în cameră, unde vecina ei încă zăcea în pat.
Deci, ce țiau zis, fetițo? a întrebat ea.
Încă nimic, au zis că vor intra și ei în încăpere, a răspuns Ancuța.
Înțeleg. Eu nu am noroc, confirmă diagnosticul, a spus vecina cu tristețe.
Îmi pare rău și vă mulțumesc pentru tot, a răspuns Ancuța, neștiind ce să spună unei persoane ce ştie că nu va mai fi mult timp.
După o jumătate de oră, Maria Pavel a intrat în încăpere însoțită de alţi medici.
Ancuța, am veşti bune. Boala ta se poate trata cu succes, am pus un tratament de două săptămâni, vei trece prin el și vei fi sănătoasă, ia spus zâmbind.
După ce doctorii au plecat, vecina a prins glas:
Ce bine! Mă bucur că am reușit să mai fac o faptă bună înainte să plec. Fii fericită, iubito, a adăugat.
*****
Barbu nu avea stea călăuzitoare, nici nu ştia de ea. Era doar un motan care urma drumul spre casă, ghidat de instinctul felin. Traseul prin spini spre lumină era plin de pericole și întâmplări hazlii.
Nici nu ştia străzile, dar întro zi sa transformat în vânător rapid, cu instincte ascuțite.
Evitând străzile aglomerate și drumurile zgomotoase, străbătea cu săritură și zbor imaginar peste câmpuri (așa îi părea când fugea de câini), apoi se cățăra pe copaci, îndreptânduse spre destinație
Întrun curte liniștită, aproape de un drum zgomotos, a întâlnit un motan veterinar.
Acesta nu a ezitat să recunoască străinul. Cu un mieunat hotărât, a atacat, iar Barbu, transformat din aristocrat întrun bandit furios, nu sa dat înapoi.
Lupta a fost scurtă. Liderul local al pisicilor sa ascuns rușinat în tufișuri, lăsând în urmă doar o ureche ușor ruptă.
Așa se întâmplă când un motan vrea să-și arate pe cineii aparține strada. Barbu, însă, îşi continua drumul spre casă, neabătut.
Pe drum șia amintit de strămoșii săi și a învățat să doarmă în copaci, alegând ramurile cu cea mai bună podișă.
Să ştiţi, a fost rușinos, dar Barbu a învățat să mănânce din coșuri de gunoi și să fure mâncare de la alte pisici de curte, hrănite de trecători miloși.
Întro zi sa înfruntat cu o haită de câini de stradă. Lau împins pe un copăcel fragil și lau lătrat, încercând să-l atingă cu lăbuțele.
O femeie din mulțime a alungat câinii și a luat pisoiul în brațe, oferindui o bucată de salam. Foamea și frica iau întunecat judecata, a coborât spre ea și a la lăsat săl mângâie.
După ce sa încălzit și sa săturat, Barbu șia amintit de drumul spre casă, a sărit înapoi pe trepte și sa strecurat prin ușa scarilor, care sau deschis la timp, continuând călătoria spre locul natal
*****
După externare, Ancuța a plecat spre casă. În minte îi răsuna încă vocea femeii care ia dorit fericire. Era încântată că diagnosticul nu sa confirmat și că era sănătoasă.
Dar inima îi dorua pe Barbu. Nu își putea imagina cum va fi să intre în apartamentul gol fără cineva să o întâmpine.
Intrând în pragul locuinței, a sunat pe cei care iau luat pisoiul și ia cerut adresa exactă. Ajunsă la ei, a aflat cum a fugit Barbu și a pornit pe urmele lui.
Iau spus că e imposibil, că au trecut două săptămâni, că un pisoi domestic nu ar supraviețui pe străzi, dar ea nu a vrut să creadă.
A mers pe jos, cercetând fiecare curte, fiecare parc, fiecare garaj. Încerca să gândească ca un pisoi, fără experiență pe stradă. Striga numele lui, privind prin ferestrele subsolurilor întunecate.
Apropiinduse de o casă, a realizat că pisoiul dispăruse fără urmă. Pentru el, un animal fără cunoștință de oraș, era imposibil să ajungă acolo unde ea ajungea în două ore de mers pe jos.
Cu tristețe în inima, a intrat în curtea proprie, lacrimile iau curgat pe obraji, iar durerea o strângea. Prin ceață, a observat în depărtare, pe trotuar, un alt motan negru ce se apropia de ea.
Un motan negru ia sărit în minte. Sa oprit, și, privind, a înțeles. A alergat spre el strigând cu glas tare: Barbu!.
Motanul nu a alergat spre ea, era prea slăbit; sa așeză și, închis ochii de fericire, a șoptit: Am ajuns!
Prieteni, dacă vă place să citiți și alte povești, lăsați un comentariu și nu uitați de likeuri. Asta ne dă puterea să scriem mai departe!
