Când Anca a primit la prima casă un pisoi complet negru, a rămas cu gura căscată câteva secunde
Apartamentul ei mic, cu un singur dormitor, pe care abia îl strânsese cu greu, abia abia era mobilat. Avea și alte treburi care o așteptau.
Și iată că apare puplușul. După ce a ieșit din stare de șoc, Anca a privit în ochii galbeni ca mierea și a oftat, a zâmbit și l-a întrebat pe cel care il dăduse:
E băiat sau fată?
Băiat!
Bine, băiat, îți voi spune Barbu i-a zis ea cu blândețe.
Micuțul a deschis gura și a lătrat încet un Miau…
***
S-a dovedit că pisicile britanice sunt de fapt animale foarte liniștite. Așa că, de trei ani, Anca și Barbu trăiesc ca frați. În timp ce locuiau împreună, Anca a descoperit că Barbu are o inimă mare și o fire sensibilă.
El o întâmpină cu bucurie când se întoarce de la serviciu, o încălzește în somn, urmărește filmele alături de ea, se așază lângă braț și își agită coada când curăță apartamentul.
Viața cu un motan a căpătat culori vii. E frumos să știi că te așteaptă cineva acasă, cu cine poți râde și plânge în același timp. Cel mai important, îți înțelege fiecare cuvânt, chiar și pe jumătate.
Ar părea că totul e simplu, dar
În ultima vreme Anca a început să simtă dureri în partea dreaptă a spatelui. La început a crezut că e o încordare din cauza unei mișcări ciudate, apoi a aruncat vina pe mâncarea grasă. Când durerea a devenit insistentă, a mers la doctor.
După ce medicul ia rostit diagnosticul și ia explicat ce urmează, Anca a plâns toată seara, împiedicânduse în perna ei. Barbu, simțind starea ei, sa apropiat încet și a început să ronțăie, încercând să o liniștească cu vibrațiile sale.
În fundal, Barbu a ronțăit atât de mult încât Anca a adormit fără să-și dea seama. Dimineața, acceptând situația, a hotărât să nu spună nimănui despre boală, pentru a scăpa de privirile compătimitoare și de ajutorul inutil al celor dragi.
Totuși, a rămas o licărire de speranță că doctorii vor reuși să-i controleze afecțiunea. I sa propus să urmeze un tratament de câteva săptămâni, care ar putea să-i amelioreze starea.
A apărut întrebarea unde săl pună pe Barbu. În adâncul sufletului, acceptând că boala ei ar putea avea un final trist, a decis să-i găsească un nou cămin și stăpâni buni.
A postat un anunț pe internet, menționând că dă un motan pur-sânge în mâini de încredere.
Când primul telefon a sunat și a întrebat de ce vrea să se despartă de animal, Anca, fără să înțeleagă exact motivele, a zis că, în timpul sarcinii, a dezvoltat o alergie la părul de pisică.
După trei zile, Barbu a plecat în cușcă, cu toate lucrurile lui, spre noii stăpâni, iar Anca a fost internată.
Două zile mai târziu a sunat la noii proprietari să afle cum se descurcă micuțul. Aceștia, de sute de ori, și-au cerut scuze și i-au spus că pisica a fugit în aceeași seară și nu-l pot găsi.
Primul său impuls a fost să evadeze din spital și să caute animalul. A mers la asistenta de tură, cerând să ise permită să iasă, dar aceasta a refuzat, îndemnând-o să se întoarcă în cameră.
Vecina de la capăt de pat, observând agitația, a întrebat ce se întâmplă. Anca, cu lacrimi amare, ia povestit totul.
Nu te sfii să plângi, fetiță, ia zis o doamnă în vârstă, subțire, mâine vine un specialist din București. Și eu am un diagnostic grav, fiul meu e om de afaceri și a vrut să mă mute la altă clinică, eu am refuzat. Îi voi cere să vină și la tine, poate nu e atât de rău, a adăugat, mângâind-o ușor pe umăr.
***
Ieșind din cușcă, Barbu a realizat că se află într-o casă străină. Un străin ia întins mâna să-l mângâie
Nervurile motanului sau rupt, a lovit cu linga de mână și sa strecurat întrun colț întunecat.
Pavel, nu-l atinge încă, lasă-l să se obișnuiască, a auzit Barbu o voce feminină blândă, dar nu era a stăpânei lui.
Inima îi bătea slab, gândurile îi erau în derivă, sufletul îi era rănit. Cum a putut stăpâna să-i dea viața unor străini? De ce la lăsat?
Ochii galbeni cercetau camera speriați. Au observat o fereastră deschisă. Întrun instant, Barbu a sărit prin fereastră și a zburat afară!
Norocul ia survenit: era doar al doilea etaj, iar sub fereastră se întindea o gazon bine îngrijit. Acolo a început drumul înapoi spre casă
***
Specialistul sa prezentat sub forma unei femei drăguțe, în jur de patruzeci de ani. Sa numit Maria Pavel, a studiat cu atenție fișa medicală, apoi ia cerut Ancii să se întindă pe fotoliu, să se întoarcă pe partea stângă.
A căutat cu degetul, a bătut ușor, a întrebat unde e durerea, ce fel de durere e. A recitit fișa, a repetat manevre pe aparatele din cabinet.
Anca nu spera la nimic bun. Sa întors în camera ei, unde vecina stătea deja pe pat.
Ce țiau spus, fetiță? a întrebat femeia.
Încă nimic. Au spus că vor veni iarăși în cameră, a răspuns Anca.
Înțeleg. Eu, din păcate, am același diagnostic, a suspinat vecina, confirmând vestea.
Îmi pare rău și vă mulțumesc pentru tot, a spus Anca, neștiind cum să aline pe cineva ce știe că nu va mai fi mult timp.
După o jumătate de oră, Maria Pavel a intrat înapoi, însoțită de alți medici.
Anca, am vești bune pentru tine. Boala ta se poate trata cu succes, am setat un ciclu de tratament. Două săptămâni de odihnă și vei fi bine, ia zis cu zâmbet.
Când medicii au plecat, vecina a spus:
Mă bucur că am reușit să fac o faptă bună înainte să plec. Fii fericită, fetiță.
***
Barbu nu a avut nici o stea călăuzitoare și nici nu știa de ea. Motanul pur și simplu a urcat la drumul său spre casă, ghidat de instinct. Drumul prin spini spre lumină era plin de peripeții și întâmplări amuzante.
Niciodată sărind pe străzi necunoscute, britanicul nobil sa transformat întrun vânător agile și feroce.
Evita străzile zgomotoase, sălta prin curți, își imagina că zboară deasupra pământului când fugea de câini, se cățără pe copaci, mereu spre destinația lui
Întrun curte liniștită, la zgomotul unei drumuri apropiate, sa întâlnit față în față cu un motan local, un băiat al cartierului.
Acesta nu a ezitat, la recunoscut pe Barbu ca pe un străin și a început să lmiaune. Barbu, transformat din aristocrat întrun bandit înfuriat, nu a cedat.
Lupta nu a durat mult. Bossul felin a fugit în tufișuri, lăsând în urmă doar o ureche ușor rușinată.
Așa era de așteptat motanul voia doar să-și arate supremația. Barbu, tot el, drumul spre casă nu avea să-l oprească.
Drumul spre casă a fost lung. Își amintea strămoșii de pe când învăța să doarmă în copaci, alegând ramurile cele mai comode.
Doamne, ce rușine, spunea Barbu, dar am învățat să mănânc din coșuri și să fur mâncare de la alte pisici de curte, hrănite de oameni cu milă.
Întro zi sa lovit de o haită de câini stradali. Lau împins pe un copăcel slab și, clăcand, au încercat să-l prindă cu lăbuțele.
Oamenii care sau adunat au alungat câinii. Una dintre ele, o femeie, la luat pe Barbu în brațe, oferindui o bucată de cârnat.
Foamea și frica iau amorțit mintea, iar el sa lăsat să fie mângâiat și să urce în brațele ei. Totuși
După ce a stat în căldură și sa săturat, Barbu șia amintit de drumul spre casă, a sărit în spatele femeii, a alunecat prin ușa interioară a scării, care se deschisese în momentul potrivit, și a continuat să meargă spre casă
***
După ce a părăsit spitalul, Anca sa îndreptat spre casă. Cuvintele femeii care ia dorit fericire rămâneau cu ea. Desigur, era bucuros că diagnosticul nu sa confirmat și se simțea sănătoasă.
Dar inima îi doră enorm pentru Barbu. Nu se putea imagina cum să intre în apartamentul gol fără ca cineva să-l aștepte.
Încă de la pragul locuinței, a sunat pe cei care lau luat pe Barbu și a cerut adresa exactă. Ajunsă la ei, a aflat cum a fugit și a pornit pe urmele lui.
Îi spuneau că e imposibil, că au trecut deja două săptămâni, că un motan domestic nu poate supraviețui pe stradă, dar ea nu voia să creadă.
A mers pe jos, a cercetat fiecare curte, fiecare parc, fiecare garaj. Încerca să gândească cum ar reacționa un pisoi care nu a cunoscut niciodată viața pe stradă. Striga pe Barbu, uitânduse în umbrele ferestrelor subsolului.
Ajunsă aproape de clădire, a înțeles că pisica dispăruse fără urmă. Pentru un animal care nu cunoaște orașul, a fost imposibil să ajungă acolo, cu toate întârzierile ei de două ore de mers pe jos.
În curtea ei, cu ochii plini de lacrimi, a observat pe trotuar, din cealaltă parte, un fel de pisică neagră ce se îndrepta spre ea.
O pisică neagră ise aprinde în minte. Sa oprit, a privit și a înțeles. A țipat cu voce tare: Barbu!.
Pisica nu a alergat spre ea nu mai avea puteri. Sa așezat, a clipit fericit și a șoptit slab: Am ajuns!.
Prieteni, dacă vreți să citiți și alte povești ca asta, lăsați un comentariu și nu uitați de likeuri. Asta ne motivează să scriem în continuare.
