Inima lui Motan bătea surd în pieptul micuț, gândurile îi zburau aiurea, sufletul îl durea. Oare ce s-a întâmplat de m-a dat stăpâna mea unor străini, de ce m-a părăsit?
Când Mirela a primit la mutare un britanic negru, pentru o clipă totul s-a oprit.
Apartamentul modest, de tip vechi, abia plătit din greu, nu era încă amenajat. Și avea atâtea alte griji, care așteptau rezolvare.
Și acum, o pisică. După ce și-a revenit din șoc, a privit ochii aurii ai motanului, a oftat, a zâmbit și l-a întrebat pe cel care adusese animăluțul:
E motan sau pisică?
Motan!
Atunci să fii Costel, i-a spus ea, blândă.
Motanul și-a deschis gurița mică și a scos un zgomot răgușit: Miau
*****
Am aflat curând că britanicii sunt creaturi prietenoase și cuminți. Au trecut trei ani de când eu și Costel locuim împreună. Mai mult, de când suntem o familie, am descoperit că are un suflet mare și o inimă caldă.
Mă așteaptă mereu acasă, doarme cu mine, se uită la filme lipit de mine pe canapea și mă urmărește, ca umbra, când fac curat prin casă.
Viața cu el s-a colorat. Este cu adevărat frumos să fii așteptat acasă, să ai cu cine râde, cu cine să îți verși supărările. Mai ales, când te înțelege dintr-o privire.
Și totuși
Am început să simt o durere ciudată în partea dreaptă. La început am crezut că am făcut o mișcare greșită, apoi am dat vina pe mâncarea grasă. Dar când durerea s-a intensificat, am mers la medic.
Când doctorul mi-a spus diagnosticul și mi-a explicat ce mă așteaptă, am plâns toată seara, ascunsă în pernă. Costel, simțind neliniștea mea, s-a lipit de mine și a tors domol, încercând să mă liniștească.
Fără să îmi dau seama, am adormit cu el lângă mine. Dimineață, împăcată cu gândul, am decis să nu spun nimănui din familie despre boala mea; nu voiam priviri pline de milă sau încercări incomode de ajutor.
În secret, speram că medicii totuși vor reuși să mă vindece. Mi s-a propus un tratament care ar putea îmbunătăți starea mea.
A apărut problema unde îl las pe Costel. Dacă se va termina rău, vreau măcar să îi găsesc o casă și stăpâni buni.
Am pus un anunț pe internet: motan britanic, spre adopție, doar în mâini iubitoare.
Primul care a sunat m-a întrebat de ce îl dau. Nu știu de ce, am răspuns că sunt însărcinată și că mi-a apărut alergie la blană.
După trei zile, Costel, în cutia lui și cu toate lucrurile, a ajuns la alți oameni, iar eu m-am internat la spital
Două zile mai târziu, am sunat noii stăpâni și am întrebat de Costel. Cu multe scuze, mi-au spus că motanul a fugit chiar în seara în care l-au primit și nu l-au găsit de atunci.
Prima reacție a fost să fug din spital și să ies să îl caut. M-am dus la asistenta de gardă, am rugat-o să mă lase să plec, dar m-a certat și m-a trimis înapoi în salon.
Colega de salon, o doamnă în vârstă, m-a observat zbătându-mă și m-a întrebat ce s-a întâmplat. Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul.
Nu te grăbi să îți plângi necazul, fată dragă, mi-a spus ea blând. Mâine vine cineva proeminent din Chișinău. Și la mine e grav, feciorul meu, om de afaceri, vrea să mă ducă la altă clinică, dar am refuzat.
Nu știu cum a reușit, dar a convins pe cine trebuie. Îl voi ruga să te consulte și pe tine poate nu e totul pierdut, mi-a spus mângâindu-mă pe umăr.
****
Costel, ieșit din cutie, și-a dat seama repede că nu e acasă. O mână străină s-a întins spre el să-l mângâie
Nervii lui n-au rezistat, a zgâriat bine acea mână și s-a dus într-un colț întunecat.
Pavel, lasă-l, să se obișnuiască, a spus o voce feminină, blândă, dar nu era vocea Mirelei.
Inima îi bătea tot mai tare, gândurile îi fugeau, sufletul îl durea. Ce s-o fi întâmplat de l-a dat stăpâna lui unor străini, de ce l-a părăsit?
Cu ochii săi galbeni s-a uitat speriat prin cameră și a văzut o fereastră deschisă. Deodată, Costel s-a avântat și a sărit afară!
Din fericire nu era decât la etajul doi, iar sub fereastră era un petic de iarbă. De acolo a pornit drumul lui, înapoi spre casă
*****
Medicul celebru era, spre surpriza mea, o femeie peste patruzeci, Maria Pavlovna. M-a privit atent, a verificat dosarul, apoi m-a pus să mă întind pe stânga.
Mult timp a examinat, a întrebat unde doare, a bătut și a pus alte întrebări. A citit dosarul din nou, m-a analizat cu aparate medicale.
Eu nu așteptam nimic bun. M-am întors în salon, vecina era deja în pat.
Și? Ce ți-au spus? m-a întrebat.
Nimic deocamdată, au zis că revin.
La mine s-a confirmat, mi-a spus ea trist.
Îmi pare rău, și vă mulțumesc pentru tot, am spus, neștiind cu ce pot mângâia omul care știe că nu mai are mult.
După jumătate de oră, Maria Pavlovna a revenit cu alți medici.
Mirela, am vești bune! Boala ta se tratează foarte bine, am și trecut în fișă tratamentul, stai două săptămâni și vei fi perfect sănătoasă, mi-a spus ea cu zâmbet.
După ce au plecat, vecina a vorbit:
E minunat. Mă bucur că am mai făcut un bine înainte de plecare. Să fii fericită, fată dragă!
*****
Costel nu avea stea călăuzitoare, nici nu știa de una. Motanul mergea spre casă, ghidat de instinct. Drumul printre poteci și pericole era plin de aventuri și întâmplări.
Niciodată nu făcuse față străzii, dar dintr-odată s-a transformat din aristocrat şters într-un prădător cu instincte ascuțite.
Ocolea șoselele gălăgioase, alerga, se furișa, se avânta pe sub garduri (când fugea de câini), se urca pe copaci, mereu spre ținta lui
Într-un mic cartier, unde a fugit orbit de zgomotul străzii, s-a întâlnit nas în nas cu un motan de cartier.
Acesta, cu o privire scurtă, l-a recunoscut pe Costel ca străin. S-a aruncat pe el miorlăind, dar Costel, transformat într-un adevărat bandit, n-a cedat.
Lupta n-a durat mult. Șeful pisicilor din zonă a dispărut rușinat printre tufe, lăsând în urmă o ureche ciupită.
Era clar motanul de cartier voia să arate cine-i șeful, dar Costel avea altă misiune.
Drumul spre casă continua. Gândindu-se la strămoșii săi, Costel a învățat să doarmă în copaci, alegând ramuri comode.
Doamne, ce rușine a învățat să mănânce din tomberon și să fure gustări de la alte pisici din curte, hrănite de oamenii miloși.
Ba chiar odată s-a luptat cu o gașcă de câini. Au vârfuit într-un copac subțire și l-au lătrat, sărind și împingând tulpina.
Oamenii s-au adunat la gălăgie și au alungat câinii. O femeie i-a dat o bucată de salam ca să-l ademenească.
Foamea și frica l-au făcut pe Costel să se lase luat în brațe, să fie mângâiat. Dar
După ce s-a odihnit și s-a săturat, Costel și-a amintit drumul. A ieșit după femeie pe casa scării și s-a strecurat afară când s-a deschis ușa, continuând spre casă
*****
Externată din spital, am mers direct acasă. În minte mi-au rămas cuvintele vecinei: să fii fericită. Bucuria că sunt sănătoasă era imensă.
Dar sufletul mă durea pentru Costel. Nu concepeam să intru într-o casă pustie unde nimeni nu mă aștepta.
Cum am ajuns acasă, am sunat la cei care au luat motanul, le-am cerut adresa fixă. M-am dus la ei și m-am interesat cum a fugit Costel. Am hotărât să-i caut urmele.
Toți îmi spuneau că nu are rost, că au trecut aproape două săptămâni, că o pisică crescută doar în casă nu are cum supraviețui pe stradă, dar eu nu puteam crede.
Mergeam pe jos, căutam în fiecare curte, mă uitam în parcuri, garaje. Încercam să gândesc ca o pisică care nu a cunoscut strada. Îl strigam, mă uitam în bezna de la ferestrele subsolului.
Când aproape am ajuns lângă bloc, am înțeles că nu mai aveam niciun semn de la el. Era imposibil ca un motan din casă să ajungă aici, unde eu m-am târât două ore pe jos.
Am intrat în curtea blocului abătută, cu lacrimi în ochi, sufletul greu. Printre lacrimi am zărit, pe trotuarul din față, venind spre mine, un motan negru.
Un motan negru am avut un fior. M-am oprit, m-am uitat atent. Pe loc, am strigat din tot sufletul: Costel!
Motanul nu a fugit spre mine, nu mai avea putere. S-a așezat și, cu ochii mijiți de fericire, a scos un zgomot răgușit: Am ajuns!L-am luat încetișor în brațe, simțindu-i blana udă și zburlită, iar degetele mi s-au umplut de noroi și de lacrimi. Costel s-a lipit de pieptul meu, torcând abia auzit, ca un secret împărtășit doar nouă, celor ce-au supraviețuit dorului.
Nu mai conta nimic nici boala, nici singurătatea, nici zilele pierdute. Eram acasă, în sfârșit. Costel și eu. Două inimi zdrențuite și totuși curajoase, întregite de bucuria regăsirii.
Am intrat împreună în apartamentul vechi, luminat de o rază de seară care se prelingea peste prag. Am închis ușa și am simțit cum toată lumea rămâne undeva departe, mută și neimportantă.
În acea clipă, am știut: uneori, tot ce avem nevoie pentru a supraviețui și pentru a fi fericiți este un suflet cald care ne așteaptă acasă. Și de fiecare dată, oricât de lung va fi drumul, iubirea știe să găsească drumul înapoi.
