Marta VasileIonescu plecase la muncă mai de grabă decât de obicei. În weekenduri tineretul din cartier lăsa de mormane de gunoi, așa că femeia sosi la treabă la ora patru dimineaţa, hotărâtă să termine totul. Era menajeră de curte de mulţi ani; odată viaţa îi curgea altfel.
Cu măturica în mână, Marta îşi aduse aminte de băiatul ei, pe care-l adusese pe lume la treizecişase de ani. Niciun bărbat nu reuşise să îi ţină de mână, aşa că îşi dedică totă dragostea copilului. Numi găsisem sufletul în Călăraşi, îşi spunea adesea. Copilul, Ionuţ, era isteţ, frumos; singurul ce îl nelinişea era locuinţa din cartierul lor.
Mama, când voi creşte, o să fiu un bărbat puternic! spunea el cu mândrie.
Desigur, fiule, cum să nu fie, răspundea Marta cu căldură.
Când Ionuţ împlini şaisprezece ani, el plecă de acasă şi se mută întrun cămin studenţesc lângă liceul tehnic. Marta nu se bucura de distanţa, dar fiul îi promisese că va veni mai des.
La început Ionuţ se întorcea des. Apoi însă, când a cunoscut pe Ana, povestea despre vechea casă a început să dispară. Întro zi, el sa întors şi a anunţat că e grav bolnav. Marta nu înţelegea de ce soarta lea aruncat atâtea încercări grele asupra lor.
A trebuit să strângă toate puterile pentru lupta ce urma. Medicul ia recomandat un spital din Iaşi, dar acolo erau necesari bani mari. Fără să stea pe gânduri, mama, cu inima frântă, vindea apartamentul din Gara de Nord. Întro noapte rece, iau sunat.
Fiul dumneavoastră nu mai este în viaţă! anunță doctorul.
Marta nu mai găsea rost să trăiască, căci viaţa îi pierduse sensul fără iubitul băiat.
Întro dimineaţă, ca oricând, Marta plecă să cureţe curtea.
Bună dimineaţa! salută un bărbat în timp ce îşi plimba câinele.
Bună dimineaţa! De ce eşti aşa de devreme? răspunse Marta.
E plictisitor să stau acasă. Hai să ne plimbăm şi să povestim, spuse el cu veselie.
Acela era Sorin Lupescu, un văduv solitar. Marta se sfîşea puţin de atenţia lui.
Bine, nute deranjăm, vom continua treaba, spuse el, continuând plimbarea cu patrupedul, un ciobănesc de talie medie pe nume Rex.
Marta lucra, când observă pe o bancă ceva strălucind. Era un telefon. Se uită în jur nimeni. Opreşte maşina de timp: ridică aparatul şi îl aprinde. Pe ecran apar poze. Cineva probabil a făcut fotografii şi a uitat telefonul. Marta se apropie de imagini și, deodată, lacrimă ise scurge pe obraji.
Ionuţule! Ionuţ, copilul meu! se sfăcă.
Telefonul începu să sune. Marta, cu inima confuză, ridică receptorul.
Alô? Alô! E telefonul meu, îl pot recupera? spuse o voce feminină.
Da, desigur. Lam găsit pe bancă în parc. Veniţi la adresa asta, răspunse Marta, dăduşi adresa.
Fata, numită Ilinca, sa îndreptat spre locul respectiv. Când uşile se deschiseră, în spatele ei aparut Ionuţ, de fapt un tânăr cu ochi trişti.
Spuneţi-mi, de unde au venit pozele cu fiul meu? întrebă Marta.
Egor? răspunse Ilinca, nedumerită.
Băiatul intră în apartament.
Ionuţ! exclama Marta VasileIonescu şi căzu inconştientă.
El se repeşi spre ea:
Ce sa întâmplat cu ea?
Probabil tea confundat cu altcineva. Trebuie să chemăm o ambulanţă, răspunse Ilinca.
Cinci minute mai târziu doctorii o revigorează. După ce plecau, Marta aflată oarecum liniștită, înţelegea în sfârşit cum ajunseseră acele poze pe telefon.
Ştiţi cum sa făcut asta? De ce aveam poze cu Ionuţ? întrebă ea, cu vocea tremurândă.
Mă numesc Ilinca. Am cunoscut pe Ionuţ odată. Dar el ma abandonat când a aflat că sunt însărcinată, îşi revărşi ea povestea, cu un suspin.
Abandonat? Cum aşa? Na spus niciodată nimic, se miră Marta.
Neam întâlnit câteva luni. Iam spus că aștept un copil. După aceea a dispărut. Am crezut că sa speriat, îşi explică Ilinca.
Nu, Ilinca. Acum înţeleg. Fiul meu era foarte bolnav. Nu voia să fie o povară pentru nimeni, nici măcar pentru tine. Ionuţ a plecat cu mult timp în urmă, îşi repezi Marta din nou lacrimile.
Ochii Ilincăi se umflare.
Cum adică nul mai este? întrebă ea, nedumerită.
A plecat de lângă noi. Am vândut apartamentul ca să-l salvăm, dar nu a fost de ajuns. Nu am reuşit, spuse Marta, încercând să-şi stăpânească durerea.
Ilinca, reflectând la ce auzise, oftă:
Înţeleg acum. A vrut să mă protejeze, să nu-mi adauge durere.
Apoi strigă spre băiatul care şedea lângă ei:
Andrei, vino aici!
Băiatul intră în încăpere.
Da, mamă? întrebă el.
Andrei, îţi aminteşti când ţiam spus că tatăl tău nea părăsit? Adevărul e că a murit de boala, înainte să te naşti. Şi aceasta este bunica ta, spuse Ilinca, îndreptânduse spre Marta.
Marta se înmuiă. Privirea ise umplu de căldură când o privea pe nepotul ei.
Bunico, spuse Andrei, cu timiditate.
Ionuţule, vino la mine, Marta îl îmbrăţi.
Ilinca zâmbi:
Poate vă mutaţi la noi? Avem loc de sărit şi bunica near prinde bine!
Nu, Ilinca. Sunt obișnuită cu cartierul meu. Totuşi, voi veni în vizită cu drag, răspunse Marta.
În acel moment la uşă bătăi.
Pot intra? apăru Sorin Lupescu, cu un buchet de trandafiri în mână. Îi întinse buchetul Martăi.
Este pentru tine, Marta VasileIonescu. Hai să facem o plimbare? întrebă el.
Desigur, răspunse femeia cu zâmbet.
Din bucătărie ieşiră Ilinca şi Andrei.
Ne luaţi cu voi? întrebă amândoi în cor.
Dacă vă purtaţi cu bunăvoinţă, scheră Sorin, cu un zâmbet șugubăț.
Două luni mai târziu, Marta VasileIonescu a devenit soția legală a lui Sorin Lupescu. Câinele lui, Rex, sa bucurat de noii membri ai familiei, alergând alături de Andrei în timp ce bunica cocea plăcinte cu borș pentru toţi.
Prieteni, dacă vreţi să citiţi şi alte poveşti, lăsaţi un comentariu şi nu uitaţi de likeuri. Ele ne încurajează să scriem mai departe!
