Îngerul cu un secret
Ilie stătea la masa din bucătăria mamei sale, strâns cu palmele cănița de ceai aburindă. Ochii îi sclipeau de o emoție aparte, iar obrajii îi erau înviorați de un zâmbet visător, chiar dacă nu reușea să nu povestească mereu numai despre EA fata care apăruse de curând în viața lui și îi răsturnase lumea cu susul în jos.
Mamă, e ca un înger! izbucni el, cu foc, uitându-se la Felicia, care îl asculta din față. Atâta admirație și sinceritate răsunau din glasul lui O fată blândă, bună, frumoasă Parcă nu mă pot sătura privind-o! Ce-a găsit la mine? Un băiat simplu, cu buzunarul nu tocmai plin și picioarele pe pământ…
Felicia zâmbi larg, cu o blândețe caldă. Își dăduse seama de mult: Ilie se schimbase era mai vesel, mai viu, ca și cum în el s-a aprins o nouă scânteie. Era clar: fiul ei s-a îndrăgostit cu adevărat.
Of, copile, ești dus cu capul de dragoste! râse ea, aplecându-se pe spătarul scaunului. Dar când o aduci să o cunosc?
Ilie tăcu o clipă, ochii i se coborâră spre masă. I se amestecară în suflet neliniștea și neliniștea. Ar fi vrut ca totul să iasă perfect, să-i arate mamei ce fată minunată are lângă el.
Cred că în curând, răspunse el, privind-o iar. A zis că pentru ea e un pas serios să cunoască părinții. Mai întâi vrea să fie sigură de noi.
Felicia încuviință din cap, apreciind prudența fetei. Știa prea bine: graba strică treaba, sentimentele au nevoie să crească, nu să fie forțate.
Sper să o convingi, adăugă blând, întinzând mâna și ciufulindu-l tandru printre șuvițe.
Ilie se trase puțin înapoi, prefăcându-se vădit deranjat.
Mamă, te rog! protestă el, netezindu-și părul. Nu mai sunt copil!
Felicia nu se putu abține să nu râdă, cu ochii umezi de dragoste.
Sâmbătă să veniți, propuse ea, lăsând tachinarea deoparte. Fac tort. Nu am programările băgate, mi-am luat liber special.
Ilie chibzui preț de o secundă, punând în balanță toate avantajele și riscurile. Era șansa ideală de a da startul la ceea ce mama lui aștepta de mult.
Bine, acceptă el, ferm, hotărât, în sfârșit. O să încerc să o conving. Sâmbăta e perfectă.
Felicia, de ani buni, lucra acasă ca manichiuristă. Micul ei colțișor era transformat într-un salon cochet: masa plină cu ustensile, rafturile cu oje de toate culorile, fotoliul pentru cliente. Nu trecuseră ani degeaba sute de femei i-au trecut pragul, fiecare cu povestea ei, cu dorințele sau năravurile ei.
Unele erau rușinoase, abia șopteau ce culoare voiau. Altele, cât intrau pe ușă măturau tot cu poveștile lor gălăgioase. Mai erau și dive răsfățate, care inspectau fiecare pensetă și te priveau de sus. Felicia știa cum să le ia: cu tact, cu fermitate, cu un zâmbet sau o remarcă la țanc.
Dar o clientă i-a rămas vie în minte. Andrada, la arătare o sibiancă banală: îmbrăcată decent, fără fasoane, vorbe blânde, zâmbet reținut. Venea mereu la fel, prefera nuanțe pale, niciodată n-o s-a certat pentru bani. Felicia aproape se atașase de ea îi părea o fată simplă, cumsecade, nepretențioasă.
Până într-o zi, când, în timp ce-i desena modelul pe unghii, Andrada a început să vorbească. Liniștit, de parcă își deșerta gândurile doar cu ea.
Am trei copii, zise Andrada simplu, privindu-și unghiile.
Felicia rămase o clipă cu pila în aer. Nu se aștepta la așa ceva.
Serios? întrebă cu voce joasă.
Unul stă cu tatăl, unul la casa de copii, continuă Andrada la fel de impasibil. Cel mai mic e cu mine. Dar o să ajungă și el la stat cât de curând.
Se lăsă o tăcere grea. Felicia încercă să priceapă ce aude, dar Andrada deja povestea fără jenă, ca și cum relata ce a mai gătit la cină.
Părerea mea, copiii sunt un mijloc bun să te aranjezi în viață. Contează să îți alegi bărbatul potrivit.
Și îi povesti strategic viața. N-a urmărit niciodată să se mărite, doar să caute bărbați cu bani, de preferat însurați, să aibă garantat ce-i trebuie. Făceau un copil, bărbatul îngrozea scandalul și plătea bani buni ca să dispară ea din peisaj atât alocație cât și bani în mână.
Un bărbat însurat plătește oricât, spunea Andrada, jucându-se cu o şuviţă. Nu vrea tărăboi acasă. Îl costă liniștea cu nevasta. Copilul devine scăparea mea.
Felicia simțea cum se adună un nor negru în ea, dar încerca să-și ascundă reacția.
Dar sunt copiii tăi, cum poți să îi abandonezi? rosti Felicia, vocea tremurând ușor.
O mirare sinceră, o indignare tăioasă. Cum poate cineva să renunțe la pruncul lui, la suflet rupt din sufletul său?
Andrada ridică nonșalant din umeri, cu o urmă de zâmbet.
N-am timp să cresc copii. Cresc mai bine fără mine. Poate sunt adoptați de cineva care chiar îi vrea. O altă femeie să fie mamă, eu nu pot.
Vorbea de parcă discuta despre ploile de afară. Felicia tresări, iar Andrada, zărindu-i privirea, i-o reteză:
Să nu te uiţi aşa la mine! Eu nu am dorit să fiu mamă niciodată. N-am răbdare, n-am chef să stau noaptea trează sau să schimb scutece. Nu-i viața mea asta.
Accentul glacial al vocii îi făcea rău Feliciei. A lăsat încet instrumentele pe masă. Furia și mila îi dădeau târcoale.
Chiar crezi că e alegerea corectă? murmură Felicia, încă agățându-se de speranța că Andrada va arăta un strop de suflet.
Însă Andrada râse scurt:
Corect e ce-mi aduce confort și bani. Restul contează prea puțin.
Felicia nu-și putu ascunde șocul. O privea pe Andrada cu neîncredere, căutând acea scânteie umană pierdută.
Cum ai ajuns să gândești aşa? izbucni până la urmă, vocea tăiată de un regret dureros.
Dar Andrada răspunse fără chef, ca și cum n-ar conta. Pentru ea, povestirea era deja încheiată.
A fost întâmplător. La 19 ani m-am îndrăgostit. Chiar credeam că el mă iubește. Apoi am aflat că e însurat. Eram deja gravidă, prea târziu. El mi-a luat copilul și mi-a dat un apartament chiar în Piața Unirii ca să nu fac scandal. Cam așa am prins gustul la viața bună.
Nu era nici amărăciune, nici vină în glas; doar un calcul rece.
Acum, îmi câștig singură existența. Poate voi găsi cândva un om normal, mă mărit, fac copii cu el și trăiesc bine-mersi.
Își schiță un zâmbet, dar ochii trădau o umbră pe care se grăbi să o ascundă.
Felicia știa că nu are sens să spună ceva. Fiecare cu drumul și răspunderea lui.
Nu ți-e teamă că într-o zi trecutul te va ajunge din urmă? spuse încet Felicia, fără ură, ci cu o tristețe aspră.
Andrada clipi, cu o răceală tăioasă:
Trecutul meu e bine ascuns. Nu mă știe nimeni aici, mi-am schimbat orașul, nimeni nu poate spune nimic. Dumneata? Pe cine-ar interesa?
Felicia simți un nod în gât, își lăsă jos pila și își drese spatele.
Viața nu mă obligă să-ți urmăresc pașii Dar, sfatul meu: orice ascunzi, va ajunge cândva la lumină.
Apoi, cu un calm profesional:
Am terminat. Ești mulțumită?
Andrada își admira unghiile perfecte. A lăsat tacticoasă niște bancnote de 100 lei pe masă.
Mulțumită. Dar nu mai vin. Găsesc altă manichiuristă. Adio! Sau, de fapt, la revedere, că nu cred c-o merit.
Ieși fără să se uite în urmă. Felicia urmărea tăcută ușa închisă, timp în care n-a mai auzit decât ticăitul ceasului printre gânduri despre Andrada, copii, viață, alegeri.
De atunci, Andrada n-a mai revenit. Felicia și-a făcut munca mai departe. Cine suntem noi să judecăm? Fiecare răspunde pentru drumul său.
*********************
Felicia chibzuise mult cum să organizeze întâlnirea cu viitoarea noră. În apartamentul din centrul Iașiului era prea înghesuit, prea rece. La casa de la țară însă era altceva aer curat, miros de verde, triluri de păsări, masă în foișor, grătar încins. Toate invocau atmosfera caldă, pe care și-o dorea pentru prima întâlnire.
În dimineața aceea s-a agitat fără oprire: a șters praful, a pus flori în vaze, a pregătit aperitive câmpenești și prăjitură cu mere. Din când în când, se uita la ceas, cu inima galopând. Ziua era importantă: era ca un prag, ca semnul că Ilie a crescut, că intențiile sunt serioase, că ar fi găsit, poate, dragostea vieții.
Ilie, la rândul lui, nu-și găsea locul. Învârtea scaunele în foișor, ducea și aducea lucruri, întreba mereu: E bine? Pot să mai fac ceva? Felicia doar zâmbea: Totul e perfect. Nu te mai agita.
Când se apropie ora, Ilie își îmbrăcă o cămașă curată și porni spre oraș după Andrada.
În jumătate de oră suntem aici, anunță el la plecare.
Felicia privi încă o dată peisajul din jur, verificând să fie totul pus la punct. O liniște dulce îi pătrundea în piept și un fior de teamă maternă: fiul ei urma să facă un pas cu adevărat serios. Îi spusese ieri, plin de emoție, că a luat deja un inel.
Jumătatea de oră zbură. Felicia aștepta în poarta curții. În depărtare, se apropia mașina lui Ilie. Opri, coborî, deschise portiera: dinăuntru, Andrada blondă, zveltă, într-o rochie albă lejeră, cu ochii ascunși de ochelari mari de soare, pășea ușor, plutind parcă printre razele soarelui și mireasma de tei.
Ilie îi lua mâna, porniră spre până la casă. Felicia nu-și putea lua ochii de la ei: băiatul ei părea renăscut, fericit, iar fata eterică, cum numai în povești mai vezi.
Ajunseră aproape. O privea pe Andrada tot mai atent. Ceva familiar dar ochelarii îi ascundeau trăsăturile care-i păreau cunoscute. E chiar îngerul din vorbele lui Ilie… îi trecu prin minte.
Mamă, ea e Andrada spuse Ilie, mândru.
Felicia deschise brațele cu un zâmbet, dar în clipa aceea Andrada s-a oprit brusc. S-a retras puțin, lentoare mecanică, și și-a dat jos ochelarii.
Privirea li se întâlni aceeași privire ca pe scaunul manichiuristei, atunci când îi confessase maro rece despre viața ei.
Andrada se întoarse către Ilie, fără să ezite:
Trebuie să ne despărțim.
Ilie a pălit, nemaigăsind suflu. A făcut un pas către ea, dar Andrada s-a tras ușor.
De ce? a scâncit el, neliniștit, Ce s-a întâmplat? De-abia
Nu vreau să explic nimic, i-a tăiat-o sec. Gata.
Fără să mai aștepte, a pornit grăbită spre poartă. Felicia și Ilie au rămas înțepeniți ca două statui.
În curând, se auzi motorul unei mașini. Andrada s-a suit într-o Dacie care tocmai oprise și a plecat fără o privire înapoi.
Ilie s-a prăbușit pe prima treaptă. Umerii îi erau prăbușiți, ochii goi. Felicia s-a apropiat, a pus mâna caldă pe umărul lui, dar el nici nu părea să simtă.
Dar Felicia știa totul. Avea în minte clar ce-i spusese cândva fetei, cu voce slabă: Orice ai ascunde, adevărul iese la ivială… Acum, acele cuvinte căpătau greutate groaznică. Să fi fost o simplă coincidență sau o ironie a sorții, ca Andrada, dintre toți bărbații din lume, să-l găsească tocmai pe Ilie, fiul celei care îi cunoștea secretul cel mai adânc? Ori alegerile noastre atrag și cele mai neașteptate lovituri.
Felicia urmări cu privirea mașina ce se îndepărta, cu o durere apăsătoare în piept. Fiul ei avea nevoie doar de timp de mult timp ca rana aceasta să se vindece
********************
Seara se coborî peste gospodărie, o liniște grea se lăsă, parcă adunând întreaga supărare a zilei. O lătra un câine departe. Ilie tresări la sunet; ochii i se ridicară neajutorați spre Felicia.
Stătea pe treapta casei, fără să clintească, încremenit, cu privirea pierdută. Soarele se culca deja după corcoduși, pe alee se întindeau umbre lungi. Dar el nu vedea nimic.
Felicia i se alătură, fără să spună nimic. Doar să fie acolo conta la fel ca pe vremuri, când copilul venea cu genunchii zdreliți și lacrimi în ochi.
Trecură minute bune până să murmure:
Mamă de ce? Poți tu să-mi explici barem de ce așa? Eu n-am dat tot ce am avut?
Felicia oftă adânc. Acum nu era nevoie decât de adevăr, oricât de greu ar durea.
Ilie, trebuie să-ți spun ceva. Pe fata asta am mai întâlnit-o…
Ilie se răsuci brusc, cu uimirea în ochi.
Când?
A fost clienta mea, la manichiură, în primăvară. Mi-a povestit, fără ocolișuri…
Felicia inspiră de parcă și-ar lua avânt pentru a-i mărturisi totul.
Ea are trei copii. Unul cu tatăl, unul la casa de copii, pe cel mic îl lasă curând tot acolo. N-a vrut niciodată copii. I-a făcut ca să obțină bani, apartament, o viață ușoară. A avut relații cu bărbați însurați, le făcea copii, apoi lua despăgubiri ca să dispară.
Tacerea s-a adâncit, groasă, ca o ceață. Încet-încet, Ilie a înțeles.
Dar era atât de blândă cu mine. Vorbeam de viitor luasem inelul
Vocea lui deveni un freamăt. Felicia îi strânse mâna.
Știu cât te doare. Mai bine însă duritatea adevărului acum, decât un coșmar mai târziu.
Ilie își acoperi fața cu palmele. Umerii îi tremurau. Felicia îl cuprinse, ca pe vremuri, când era doar un băiețel ce-și căuta alinarea în poala mamei.
Poți să plângi dacă vrei îi șopti. E omenește. O să doară, mult. Dar va trece, îți promit. Nu repede, dar va trece.
El nu putea plânge, doar stătea lipit de umărul ei. Felicia îl mângâia pe păr, ca atunci când îi vindeca rănile copilăriei.
De ce sunt oamenii așa? abia a scos printre buze. De ce nu se joacă decât cu sufletele altora?
Nu toți sunt așa, i-a răspuns, blând. Unii nu știu să iubească. Aleargă după profit, după comoditate. Dragostea reală, li se pare încurcătură sau povară.
Ilie s-a desprins ușor, ștergându-și ochii. Durerea i se citea încă pe chip, dar și un început de conștientizare.
Deci m-a mințit mereu
Da, dar nu e vina ta. Tu ai oferit tot ce ai avut unui om incapabil de iubire adevărată.
Aureola soarelui se pierduse după corcoduși, grădina era învăluită de amurg. Felicia se ridică, îl alese și îl trase cu ea.
Hai înăuntru, bem un ceai cald și stăm de vorbă. Ai nevoie să te descarci. Iar de mâine începi să trăiești din nou. Îți jur, va fi bine. Dar azi azi nu-i bai dacă plângi.
Ilie a dat din cap. Nu știa încă pe unde s-o apuce, dar simțea: atâta timp cât mama era lângă el, avea forța s-o ia de la capătIlie a intrat tăcut, însă, în prag, s-a întors o clipă spre lumina care se stingea peste curte. Și-a luat rămas-bun, parcă, nu doar de la Andrada, ci și de la naivitatea lui, de la visul acela frumos, care astăzi se năruise sub povara unui adevăr implacabil. Și-a permis, pentru o clipă scurtă, să fie slab. Apoi a intrat după mama lui.
În bucătăria mică mirosea a coajă de lămâie, a pământ reavăn adus de pe papuci, a liniștea caselor simple. Felicia i-a turnat ceai în ceașca de pe masă și i-a așezat alături o felie de prăjitură, așa cum făcea când era copil și totul părea ușor de îndreptat.
Ilie a zâmbit slab. Pentru prima dată după mult timp, simțea dincolo de amărăciune și eșec o liniște nouă, străvezie, care îl ducea mai aproape de sine însuși. Poate că tocmai asta înseamnă să crești: să ți se frângă aripile și, totuși, să găsești în tine forța de a zbura iar.
Felicia l-a privit cu drag și, fără cuvinte, a știut că, într-o zi, băiatul ei va iubi din nou poate mai temător, dar și mai liber, cu ochii deschiși și inima netrucată. Iar atunci, o fată blândă avea să-i cunoască nu doar visurile, ci și rănile și poate, omul acela avea să rămână.
În noaptea aceea, când liniștea s-a lăsat peste casă, Felicia a ieșit în prag și a privit cerul, unde luna tăia norii cu o lumină palidă. Și-a strâns brațele în jurul trupului, gândind că adevărul doare, dar tot el eliberează și că, uneori, din inima unui rămas-bun, pornește, încet, drumul spre o viață care, chiar dacă nu e perfectă, poate fi mai adevărată.
Apoi a închis ușa ușor și, pentru prima dată după multă vreme, s-a simțit cu adevărat acasă.
