Sună telefonul exact când Rodica băgase deja monedele-n parcomat din fața Kaufland-ului. Scoate mobilul din geantă, vede pe ecran Vasile și, nu știu de ce, nu răspunde imediat. Mai stă o secundă, se uită la cifrele care clipoceau pe automat, apoi totuși apasă pe verde.
Ro, bună. Uite, rămân peste noapte la Chișinău, s-a lungit ședința, apoi mai am niște discuții cu partenerii. Vin mâine seară.
La Chișinău?
Mda, la Chișinău. Tu știi cum e
Știa. După treizeci de ani de căsnicie, știa tot: cum trage de vocale când e obosit, cum face pauză la tu știi, dacă nu vrea să deschidă subiectul, cum se enervează puțin la mda când îl întrebi ceva de două ori.
Dar de data asta ceva nu era în regulă.
Bagă telefonul înapoi în geantă, se întoarce și vede mașina lui. Sedanul ăla gri închis, cu zgârietură mică pe bara din spate de doi ani zice că o s-o repare. Era parcat fix acolo, în colțul parkingului, la mall, în oraș la ei. Deci nici urmă de Chișinău.
Rodica nu fuge. Nu îl sună iar. Stă un minut privind spre mașina lui și-apoi merge încet spre a ei, pornește motorul și se duce acasă.
Ajunsă, pune ibricul la foc mic, taie niște pâine, unge cu unt. Se așază la masă și începe să mănânce, deși n-are absolut deloc chef. Afară plouă mărunt de octombrie, picură pe pervazul de tablă, și sunetul ăsta se potrivește. Fix cu ce simte.
Sau nu simte. Că despre asta e vorba.
Se aștepta la panică, la lacrimi, furie. Dar e liniște în ea, și un frig ciudat, ca-ntr-o cameră nelocuită.
A doua zi o sună pe sora ei.
Elena nu răspunde. E ciudat, că Elena răspunde mereu, și când nu e momentul, și când se grăbește, mereu se aude un alo! grăbit, voios. Rodica insistă, a doua, a treia oară. După a treia tentativă primește un mesaj: Ro, am treabă, vorbim mai târziu.
Mai târziu-ul ăsta se face trei zile.
Nu tăcuseră niciodată atât. Chiar și când s-au certat, n-a fost vreodată pauză mai mare de o zi. Elena e mai mică cu zece ani și asta s-a simțit mereu impulsivă, puțin aeriană, râde de sine, te sună la șapte dimineața să îți povestească cine știe ce trăsnaie.
Așa o știa Rodica. Cu vizite neanunțate și prăjituri, cu vești senzaționale și glume neliniștite. Cu ea era mereu agitație caldă și lumină.
Acum trei zile de liniște.
Rodica nu mai așteaptă. Își amintește că acu o lună a dus un pachet la maternitatea de pe strada Eminescu. Prietena Tamara a devenit bunică a doua oară, a rugat-o pe Rodica să-i lase nora haine pentru bebeluș. Fix atunci a remarcat că-n fața maternității era un petic de parc mic, cu tufe galbene, și gândise ce frumos e, în toamnă.
De ce i-a venit maternitatea în cap, n-ar putea explica. Ceva s-a închegat acolo, în liniște, așa cum uneori simți că ai dreptate înainte să ai un gând clar.
Ajunge acolo miercuri, pe la prânz.
Parchează pe aceeași stradă, nu chiar în față. Coboară, stă sub copacii aproape dezgoliți, cu două-trei frunze galbene încăpățânate. Se face frig, încheie paltonul până sus.
Vasile apare dintr-o ușă laterală. Ținea un buchet mic, niște flori albe și roz, învelite subțire în celofan. Mergea grăbit, cocârjat, exact ca-n ultimii ani. Rodica îl privește dintre copaci, doar o secundă, se întreabă dacă se va uita spre ea, dacă va fi ceva clar. Nici nu întoarce capul. Intră iar.
Stă acolo Rodica vreo douăzeci de minute. Și-apoi o vede pe Elena.
Iese pe intrarea principală, cu o asistentă tânără care împinge un cărucior de bebeluș. Elena merge alături, cu o mână pe mâner. Pe fața ei nu-i recunoști nici fericire, nici deznădejde mai degrabă o duioșie obosită, amestecată cu altceva. Cum se uită cineva la ceva ce-i numai al lui.
Rodica face un pas.
Elena ridică ochii și se oprește. Se privesc peste alee, câțiva metri de distanță, vântul de octombrie îi zburătăcește părul Elenei. Asistenta se face că privește altundeva, împinge căruciorul mai deoparte.
Ro, spune Elena. Vocea i-e calmă, dar Rodica vede cum strânge greu mâna pe căruț.
Bună, Lenuța.
Tăcere iar cât trei bătăi de inimă. Elena:
Hai înăuntru, e frig.
În camera pentru vizitatori, miroase a dezinfectant și caloriferele dogoresc prea tare. Rodica își scoate paltonul, îl pune pe spătarul scaunului, se așază. Elena rămâne în picioare. Asistenta iese cu tot cu cărucior.
Știai că o să vin? întreabă Rodica.
Nu. Dar mă așteptam, mai devreme sau mai târziu
N-apucă să zică mai mult. Își freacă fruntea, apoi, de-odată, cu nerv:
Ro, nu-i ce crezi. E e maternitate surogat. Pentru tine. Am vrut să-ți facem o surpriză, mă-nțelegi? Ți-ai dorit copil mereu, și după ce s-a aflat cu sănătatea ta
Cu sănătatea mea, repetă Rodica fără să întrebe.
Da, că doctorii ți-au spus ce ți-au spus, că nu poți. Și atunci, eu cu Vasile ne-am gândit să-ți facem cel mai frumos cadou. Să port eu copilul vostru, ca
Lenuța. Rodica ridică o mână, Elena tace. Văd inelul mamei.
Elena se uită brusc spre mâna stângă. Pe inelar, inelul domol, vechi, cu piatră sângerie, cu model subțiat, acela din mama. Ele juraseră, după ce murise mama, c-o să-l poarte pe rând, un an fiecare, să nu se piardă. Ultima dată fusese la Rodica. Îl dăduse Elenei acu trei ani. Trebuia să-l primească-napoi anul trecut.
Nu i l-a dat. Zisese că l-a pierdut. Rodica a fost supărată, dar n-a făcut scandal.
Acum, inelul e pe inelarul Elenei. De parcă ar fi verighetă.
Lenuța, spune Rodica încet. Adu-mi actele ce le-a lăsat Vasile pe noptiera din hol. Am văzut dosarul.
Elena nu răspunde. Stă privind de parcă vede inelul pentru prima oară.
Rodica se ridică, iese din cameră, ia dosarul de pe masa din hol. Revine. Deschide. Hârtii medicale, analize, pe numele Rodica Petrescu. Se uită fugitiv: acolo scrie insuficiență ovariană primară, sarcina imposibilă, eliberat acum jumătate de an de clinica Sănătate Plus.
Rodica niciodată nu fusese la vreun Sănătate Plus. Nici la ginecolog nu s-a dus în ultimii doi ani, amâna mereu. Vasile știa asta.
Pune dosarul pe masă, îl privește mult.
Sunt false, zice, în final.
Elena nu zice nimic.
Privește-mă.
Sora ridică ochii. Uscată la față, dar parcă ceva s-a rupt în privirea ei.
De când durează între voi?
Elena tace. Apoi:
Șapte ani.
Rodica dă din cap. Șapte ani. Atunci, Elena avea treizeci și opt, ea patruzeci și opt. Deci după douăzeci și trei de ani de căsnicie, Vasile a găsit timp pentru o aventură cu sora ei.
N-o mai întreabă nimic. Își ia paltonul, poșeta. În prag:
Inelul mamei adu-mi-l săptămâna asta. Dacă nu, fac plângere la poliție.
Și iese.
Pe drum spre casă nu plânge. Deschide radioul, ascultă ceva neclar, se uită la drum. La semafor, lângă ea se oprește un Logan din care bubuie Zdob și Zdub. Rodica se gândește c-ar trebui să cumpere cartofi. Aproape s-a terminat acasă.
Și-apoi, uite șapte ani.
Vasile vine acasă în seara aia. Are figura omului gata de ceartă, deci Elena a apucat să-l sune. Lasă geanta, își ține geaca pe braț, vine la bucătărie. Rodica stă la masă cu o cană de ceai. Privește pe geam.
Ro, zice el.
Stai jos.
Stă în față, tace. Încearcă ceva:
Știu că pare
Vasile. Spune-mi, te rog, adevărul. Nu mai trage cu povestea asta cu maternitatea. Nu-mi spune de boli pe care nu le am. Spune-mi.
Lungă tăcere. Se uită la masă, apoi la ea, iar la masă. Răsucește colțul feței de masă mereu făcea asta când era nervos, și cu cureaua la sacoșă, și cu facturile.
Da, șapte ani. Nu am plănuit. A ieșit
Te rog, nu a ieșit.
Tace iar. Pe urmă:
Copilul E al nostru. Adică Eu vreau să-l cresc. Vrem să fim împreună.
Rodica ia cana, soarbe. Ceaiul e rece. Pune cana la loc.
Tu ești tatăl? Copilul e al tău?
Se oprește o secundă, două. Prea scurt, dar Rodica simte.
Da, sigur, răspunde, prea repede.
Ea încuviințează scurt.
Mai târziu, când Vasile se duce să doarmă în sufragerie și Rodica stă întinsă pe spate, cu ochii pe tavan, se gândește la acea pauză. La Elena, știe de o viață cum e. Acum doi ani fusese îndrăgostită rău de un Cătălin care lucra pe șantier. Plecase la Iași, și n-o mai sunase. Atunci Elena plânsese în telefon, fără să înțeleagă deloc de ce cineva ar putea pleca așa, simplu.
După asta își revenise, Rodica chiar se bucurase de ea.
Se gândește la toate astea, conturează în gând ceva ce nu are încă formă.
Dimineață, apare ideea clară.
O sună pe prietena Mariana, cea care lucrează lângă blocul unde stătea Cătălin. Îi cere numărul sub un pretext nevinovat. Mariana i-l dă.
Rodica nu-l sună pe Cătălin, dar, când Elena vine cu inelul, îi pune întrebarea:
Copilul e de la Cătălin?
Elena lasă cana pe masă cu zgomot, sare ceai pe masă.
De unde știi?
Așa-i?
Se întoarce la fereastră. Lungă tăcere.
Nu știam că pleacă, spune, abia auzit. Eram deja însărcinată. Și el a dispărut. Nu a mai răspuns la telefon.
Vasile?
Vasile mă iubește. Și vrea copil. Mi-a zis că nu contează.
Rodica o privește pe Elena, la buclele zăpăcite, inelul pus pe masă. Pe masă străină, cu ceai scurs.
Ar fi vrut să zică multe. Că nu-i bravură să crești copilul altuia doar ca să zmulgi o ieșire dintr-o căsnicie, că nu-i iubire veritabilă după șapte ani de minciună, oricât ai ambala-o frumos.
Dar nu zice nimic. Ridică cănile, ia inelul, îl bagă în buzunarul halatului.
Du-te, Lenuța.
Elena ezită, mai șade o clipă ca și cum ar aștepta să fie reținută. Apoi își ia geaca, zice încet Ro, te iubesc și pleacă.
Rodica aude ușa trântindu-se. Scoate inelul din buzunar, îl așază în palmă. Din mama, de la bunica, roșul pietrei devine aproape rubiniu când bate lumina. Îl pune pe degetul mijlociu. Nu pe inelar. Și se duce să-l sune pe tata.
Ionel îi răspunde pe loc.
Rodico, ce s-a întâmplat? Ce voce ai
Tată, vin la tine? Trebuie să vorbim.
Oricând, măi fată. Vino.
Tatăl era tot în oraș, în apartamentul vechi de pe Parcului, unde ea și Elena au crescut. Rodica ajunge în jumătate de oră. Ionel deschide, îi vede fața și tace, merge direct la bucătărie și pune ceaiul.
Stau la masă, ca pe vremuri. Toate la locul lor: perdeaua brodată, borcanele cu sare pe raft, doar masa schimbată de vreo cinci ani. Rodica vorbește mult, calm, aproape fără lacrimi. Tata ascultă, nu o întrerupe. Doar când menționează actul medical fals, oftează greu și sare peste. Continuă.
Rodica îi povestește tot: mașina din parcare, maternitatea, inelul, pauza lui Vasile, Cătălin, copilul probabil al altcuiva, șapte ani de minciuni.
Ionel rămâne pe gânduri, bea ceai, privește pe fereastră, apoi:
Știi că Vasile lucrează la firma noastră, da? De-un an jumate.
Rodica știe. Vasile era director financiar la firma de construcții a familiei. Când a aflat, chiar s-a bucurat, totul părea la locul lui.
O să-l dau afară, zice tata, plat, ca și cum ar vorbi de scos un scaun stricat.
Tată
Rodico, nu discuta. O rezolv cu avocatul, verific și dacă a încercat să-și însușească ceva. Dacă e curat, pleacă liniștit. Dacă nu, vedem.
Îl privește. Tata bătrân, tot cu pumni mari, muncitori, păr alb. A ridicat imperiul ăsta de la zero, în anii 90 când puțini mai puteau. Nu zicea cuvinte în plus, și nu ridica des vocea, dar când se supăra se întrista tot aerul din jur.
Nu vreau să pățească din cauza mea
Nu din cauza ta, spune tata. Din cauza lui. Așa a ales.
Apoi:
Cu Elena nici eu nu știu ce simt. E fiica mea, o iubesc. Dar ce-a făcut greu de înghițit.
Nu trebuie să rupi legătura.
Nu-i decizia ta, Rodico. E a mea. Tu ai grijă de tine.
A avea grijă de sine i s-a părut greu. Rodica toată viața s-a ocupat de ai casei, de soț, de prieteni, de Elena. Era contabilă la o firmă mică. Servici, casa, aceeași ordine, fără plângeri nu de ideal, de obișnuință.
Acum viața trebuia să se reașeze.
Divorțul s-a făcut după patru luni. Vasile nici n-a zis prea mult; când a sugerat partajul, Ionel avea deja avocatul pregătit, și discuția s-a închis rapid. Apartamentul a rămas Rodicăi tata a dat banii pentru avans, deci era ușor de dovedit.
Vasile a părăsit casa în noiembrie. Strânsese tot în două seri, în tăcere. Rodica se ducea la Tamara în acea perioadă, nu voia să vadă rafturile golite. Când s-a întors după ce el plecase definitiv, uitându-se la rafturile cu cărți, jumătatea lui era goală, părea că zgârie aerul vidul ăla.
A mutat acolo ficusul care era în geam. Era mai bine.
În decembrie, când primul omăt acoperise orașul și se făcuse liniște, Rodica s-a dus la un centru medical serios, nu la vreun Sănătate Plus din acte false. Făcut toate analizele. Rezultatele, după două săptămâni.
Doctorița, tânără, cu ochi blânzi:
Sunteți perfect sănătoasă pentru vârsta dumneavoastră. Nici nu ați avut, nici nu aveți ce scrie acolo insuficiență, infertilitate nimic. Sunteți bine.
Rodica stă, nu zice nimic.
Ați înțeles?
Da. Mulțumesc.
Iese din clinică. Afară viscolește. Se oprește pe treptele de la intrare, stă și privește. Oamenii unii se grăbesc, alții împing cărucioare prin nămeți, un bătrân conduce un câine ciobănesc.
Rodica se gândește: uite, așa a fost. Fusese sănătoasă. Nimeni nu i-a zis vreodată nu poți avea copii. Era invenție, minciună, scăpare, povestea lui Vasile ca să gestioneze viața lui.
Ce ar trebui să simtă? Liniște? Furie? O combinație amară de toate.
Merge spre mașină și se gândește la brutărie.
Visul vechi, uitat pe fundul sufletului la douăzeci de ani visa să aibă un magazin mic, cald, cu miros de pâine și scorțișoară, să coacă ca acasă, să vină lumea veselă, să le zâmbească.
Apoi, servici, Vasile, griji. Visul s-a ascuns undeva.
Acum nu mai e nimic peste el.
În ianuarie începe să se intereseze: citește, întreabă, găsește-o pe doamna Svetlana care avea cofetărie la Botanica. Se întâlnesc la o cafea, mănâncă tartă cu vișine, Svetlana, scundă, iute, povestește direct: de chirie, de acte, de riscuri, că la început va fi greu, dar merge dacă nu-ți pierzi curajul.
Să nu-ți fie frică. La toți le e frică. Doar ăia inconștienți nu simt nimic.
Rodica simte cum i se aprinde interesul.
Tatăl, când îi spune, tace, apoi:
Ai nevoie de bani?
Tată, nu-i nevoie. Am ceva pus deoparte.
Nu ți-i împrumut, ți-i dau de tot.
Tată
Bine, răspunde el. Dar dacă ai nevoie, să-mi spui.
În aprilie găsește spațiu. Nu-i mare, la parterul unui bloc liniștit, fostă farmacie. Proprietarul, un domn la vreo 60 de ani, cere un preț rezonabil, semnează pe termen lung.
Renovarea durează două luni. Rodica merge zilnic, urmărește detaliile. Băieții montează un cuptor de panificație adevărat, frigidere, mese din inox. Pereți vopsiți crem, rafturi de lemn deschis. Tamara ajută cu perdelele, vine cu mostre, se ceartă amuzant pe nuanțe.
Numele vine singur: Pâinea Rodicăi. Simplu și autentic.
Deschid în iunie. Rodica nu doarme noaptea dinainte. La cinci, e deja în brutărie, aprinde lumina, bagă la cuptor primele tăvi. Când pâinea umple camera și iese primul miros, se așază și lasă tot aerul greu să iasă. Răsuflă.
Prima zi zboară: apare vecina de vizavi, Tamara cu o prietenă, bătrânul cu cățelul, îi știe de pe stradă. Până la două după-masă rămân două pâini și un ștrudel cu mere.
Acasă, seara, abia mai stă în picioare. Dar e o fericire tăcută, rotundă.
Cu Elena nu ține legătura. Se gândește la ea, uneori, dimineața. E o combinație grea nu-i doar supărare, nu e doar dor, ceva amar și nerezolvat. Patruzeci și cinci de ani au crescut împreună, nu poți șterge asta e ca o crestătură în copac.
Dar nu poate. Nu ca răzbunare, ci pur și simplu nu știe de unde să înceapă.
Tata o vede pe Elena, Rodica știe. O sună odată:
Am fost la ea. Băiatul e sănătos.
Bine, zice Rodica.
Ea tot plânge.
Știu, tată.
Nu mai pomenesc subiectul. Ionel, nici nu împinge la împăcare, nici nu bate apropouri. Doar vine uneori la brutărie, stă la masă la geam, bea cafea cu un corn, răsfoiește ziarul. Rodica vine, discută de una de alta, despre vreme, afaceri, noutăți. E bine.
La Vasile nu se gândește aproape deloc. Mai apare în minte, ca o fotografie veche: o seară la munte, bagaj pierdut cu scandal la aeroport. Amintiri care vin și se duc. Nu se agață de ele.
Despre ce a investigat tata la firmă nu întreabă, el îi aduce vorba odată, sec: S-au găsit niște mici nereguli. Nimic grav, dar de neacceptat. L-am scos discret. Rodica dă din cap. Ce-a fost, a fost.
Mai e ceva la care se gândește noaptea: că n-a avut copii, deși era perfect sănătoasă. Treizeci de ani de așteptare cu cineva care, de fapt, nu voia să caute explicații, ci a preferat s-o lase pe ea vinovată și să-și țină viața ascunsă.
Asta doare cel mai tare. Un nod mare, sus, în piept, mai ales noaptea.
Dar Rodica s-a învățat să trăiască cu durerea care nu ocupă totul. Era acolo, ca o pietricică. Fuseseră treizeci de ani altfel decât ar fi vrut. Dar
Era mirosul de pâine proaspătă la șase dimineața, fața bătrânului de la două care cumpăra fix același baton de secară și o plăcintă cu varză. Era Tamara, care venea vinerea și povesteau ca-n liceu. Era tata, cu cafeaua la geam și ziarul în mână.
Era ceva adevărat acolo. Al ei.
La sfârșitul lui septembrie, fix trei luni de brutărie, Rodica a ieșit seara afară, să ia aer. Avusese o zi lungă: furnizorul, cuptorul mic s-a stricat, a fost nebunie la croissante. Iese pe trotuar, în șorț, părul prins, și privește cum se-ntunecă cerul peste oraș.
Pe partea cealaltă a străzii Vasile.
Nu l-a recunoscut imediat s-a schimbat mult, a îmbătrânit vizibil, mai aplecat decât înainte, o geacă necunoscută. Împingea un cărucior mic, copilul urla, Vasile clătina agitat și-și freca tâmpla cu o mână. Pe față i se citea oboseala și obida.
Ridică ochii.
Trei secunde se privesc. Copilul urlă, frunzele se rostogolesc pe asfalt, undeva se aude o mașină claxonând.
Rodica nu se ferește de privire. Doar îl privește. Și zâmbește nu pentru el, nici spre el, ci așa, în colțul gurii, ca atunci când totul capătă finalmente sens.
Apoi intră la loc în brutărie.
Mirosea a pâine, scorțișoară, puțin și a cafea. În spatele tejghelei, Maria, fata pe care a angajat-o în august, strângea ce a rămas din prăjituri. Ridică ochii:
Totul ok? întreabă Maria.
Totul e bine, răspunde Rodica. Mai avem ceva?
Două plăcinte cu mere. Atât.
Pune una deoparte pentru tata. Zisese că vine mâine.
Merge în bucătărie, își dă jos șorțul, se uită la mesele curate, la cuptorul ce încă păstrează căldura, la borcanele cu condimente. Inelul mamei pe mijlociu acum prinde o rază de lumină și strălucește roșiatic.
Stinge luminile și merge să ajute la casă.
Plouă mărunt afară. Rodica iese ultima, încuiată, se oprește sub streașină. Privește asfaltul lucind de picuri, casele, luminile geamurilor.
Are cincizeci și cinci de ani. Are brutărie cu miros de scorțișoară, un tată cu cafea la geam, o prietenă care vine vinerea și inelul mamei pe deget.
Și mai are ceva, care de-abia începe să se construiască înăuntrul ei. N-are încă nume, dar seamănă cu terenul ferm sub picioare. Nu-i fericirea de format industrial, înseamnă doar viața ei, adevărată, în sfârșit așa cum e, caldă, chiar și cu durerea alături.
Amărăciunea rămâne. N-o poți șterge, ca și tăietura din lemn. Supărarea pe Elena stă într-un colț, și Rodica știe, și n-o atinge. Dorul după ce putea fi altfel doare și el.
Dar, totuși, există altceva.
Își ridică gulerul la palton, pășește în ploaie spre mașină. Fără grabă. Frunzele ude foșnesc sub pași, ploaia îi mângâie umerii, și Rodica se gândea că mâine vrea să încerce rețeta nouă pâine cu miere și chimen.
Mâine, sigur, o să încerce…
