— Ion, unde te duci? — întrebă Lumința, ieșind din bucătărie cu un prosop în mâini și privindu-l mirată pe soțul ei.
Ion, un bărbat de 45 de ani, manager la o firmă de construcții din Chișinău, hotărâse să ia o decizie radicală. Își strânsese geanta în tihnă, în timp ce soția lui pregătea micul dejun. Acum stătea în holul apartamentului lor spațios, cu mâinile strânse pe mânerul valizei. Lumința întotdeauna se trezea prima, gătea și avea grijă de familie. Credea că un dejun sănătos era cheia unei zile reușite. Când copiii erau mici, se scula înainte de ziua și hrănea toată gașca zgomotoasă. Avuseseră trei copii, așa că soția lui nu lucrase, dedicându-se exclusiv familiei. Noroc că salariul lui Ion le asigurase o viață liniștită, fără să fie nevoie ca ea să-și sacrifice timpul.
Ion tăcea. Se uita la Lumința, cu care trăise 25 de ani, și își dădea seama că trebuia să acționeze imediat. Soția slăbise în ultima vreme, pierduse strălucirea din ochi, acea scânteie care îl atrăsese odinioară. Nu-l mai atrăgea ca femeie. Pentru asta avea pe Elena, o brunetă tânără și energică, cunoscută la un team-building al firmei. Era frumoasă, deșteaptă și hotărâtă — exact ca el. Și tocmai de aceea stătea acum în hol cu geanta. *Destul!* se gândi. De ce să mai trăiască cu o femeie pe care nu o iubea, cheltuind banii câștigați cu greu? Copiii — Victor, Petru și Ana — erau mari: doi lucrau, iar Ana termina facultatea. O putea ajuta dacă era necesar.
Dar soția… De ce să-i mai stea în cale? Și Elena îi spusese același lucru. Avea dreptate. Ion muncise din greu, iar ea stătuse acasă, cheltuindu-i banii.
— E timpul să o lași! S-a obișnuit să trăiască pe spinarea ta — îl îmbrățișase Elena. — Să împărțiți apartamentul. Să se descurce singură!
— Da. Ai dreptate. Nimic nu ne mai leagă, răspunsese el.
— Te duci undeva, Ion? — întrebă Lumința calm, ca și cum ar fi vorbit despre vreme. — De ce nu mi-ai spus? Ți-aș fi făcut niște sandviciuri. Nu poți pleca flămând. În deplasare?
— De ce mă tot necăjești cu mâncarea? Sandviciuri! Prostii! Nu știi că poți mânca oriunde acum? Gătești ca și cum viața n-ar avea alt sens! — se enervă Ion, furios că nu reușea să spună ce plănuise cu mândrie.
— S-a întâmplat ceva? Ești așa agitat… — întrebă ea blând.
Știa de mult despre Elena. Presimțise că va veni ziua când el va pleca. Dar Lumința era înțeleaptă. Și-l cunoștea prea bine pe soțul ei.
— Plec de la tine! Am ajuns la capăt! — izbucni el.
— Am înțeles. Unde? — replică ea, ca și cum i-ar fi povestit ce a cumpărat de la piață.
— La altă femeie. E frumoasă, deșteaptă, nu stă toată ziua în bucătărie! Are o viață interesantă!
— Ah, ai cunoscut pe cineva? Felicitări, Ion.
— Crezi că nu merit? — se miră el, surprins de reacția ei calmă.
— Ba da. Meriți chiar mai mult.
— Serios? — se încruntă el.
— Cine te cunoaște mai bine ca mine? Ești muncitor, inteligent, chipeș…
— Va trebui să împărțim apartamentul — adăugă el, mai puțin hotărât.
— Înțeleg. E corect. Vom face totul legal — zâmbi ea.
— Mersi că înțelegi. Mă așteptam la scandal.
— De ce? Dacă nu ne mai iubim, de ce să ne ținem înșelați? Nici noi n-am inventat despărțirea.
— Bine… Și… ar trebui să-ți cauți de lucru. Nu-ți voi mai da bani. Sau vrei pensie alimentară? Dar n-ai să câștigi în instanță. Ești sănătoasă.
— Sănătoasă? Crezi că copiii s-au crescut singuri? Dar nu contează. Nu voi lucra.
— Cum? Cu ce vei trăi? Sau te bazezi pe băieți?
— Nu iau bani de la ei! Am alt plan.
— Care?
— Te interesează viața mea după ce pleci?
— Din grija mea. Avem copii împreună.
— Mă voi recăsători. Soțul meu mă va întreține — spuse Lumința, așteptând reacția lui.
— Recăsători? Cum? — se blocă Ion.
— Exact. Voi fi divorțată. Am dreptul.
— Și… ai candidat? Crezi că e ușor la vârsta ta? — o măsură cu scepticism.
— N-am probleme! Sunt foarte căutată — râse ea cu un aer viclean.
— De ce?
— Femeile ca mine sunt apreciate de bărbații maturi. Tineretele sunt nestatornice. Noi știm să facem un cămin. Și am scris pe site-ul de întâlniri că gătesc excelent și am apartament propriu — pe care îl vom împărți, nu?
Ion tăcu. Îl durea gândul că ea va avea pe altul. Îl cuprinse o gelozie neașteptată.
— Pleci? Cred că te așteaptă Elena. Și eu am o întâlnire azi. Unul dintre admiratori. Acum că pleci, de ce să mai aștept?
— A… am uitat! Am o întâlnire cu furnizorii. Las geanta aici. Și tu nu te duce nicăieri! Nu e respectuos — mormăi el, ieșind grăbit.
Toată ziua, îl chinuirau îndoieli. Copiii îl vor judeca? Va regreta? Își imaginase că se va întoarce dacă lucrurile cu Elena nu vor merge. Dar acum, Lumința avea să-l înlocuiască.
Seara, Elena îl sună enervată:
— De ce n-ai venit? Am găsit un apartament în Centru! Trebuie să alegem moblă și să plătim excursia în Antalya! Ai uitat?
— Elena! Taci o secundă! — răcni el. — Ce avem la cină?
— La cină? Nimic… Suntem la dietă. Poți comanda ceva — bâigui ea.
Ion închise. Își aminti că acasă îl aștepta o masă caldă și liniștea. Și Antalya nu-l mai tentă. *Nimeni n-o va numi “soția mea”*, gândi el. *Nu se va întâmpla!*
