**Diario, 18 august 2023 ora 22:00**
M-am simțit mereu străină în propria casă. Mama, Maria, îmi arăta o dragoste evidentă fiicelor mele mai mari Vasilica și Iulia și le încălzea cu căldura ei, în timp ce eu rămâneam în umbră. Această nedreptate m-a sfâșiat în interior, dar am ținut resentimentele în piept și am încercat mereu să-i mulțumesc mamei, sperând să mă apropii chiar dacă puțin de afecțiunea ei.
Nu te gândi să vii să locuiești cu mine! Apartamentul va merge la surori. De când eram mică mă privești ca pe o lupoaică. Așa că fă ce vrei! a strigat mama și m-a dat afară din casă chiar în ziua în care am împlinit optsprezece ani.
Am încercat să argumentez, să-i explic că nu e corect. Vasilica era cu trei ani mai mare, iar Iulia cu cinci. Amândouă terminaseră facultatea plătită de mamă; nu leau grăbit să devină independente. Eu, însă, am fost mereu considerată cea diferită. Oricât de bună am încercat să fiu, în familie am primit doar o dragoste superficială dacă așa ceva poate fi numit dragoste. Singurul care ma îmbrățișat a fost bunicul Ion, care a luat sub aripa lui fiica însărcinată după ce soțul a dispărut fără urmă.
Poate mama e îngrijorată de sora mea. Spun că arăt foarte mult ca ea, mam spus, căutând o explicație pentru frigul mamei. Am încercat să am o discuție sinceră cu ea, dar mereu se termina în scandal sau în criză de nervi.
Bunicul Ion a fost refugiul meu. Îmi amintesc cu drag verile petrecute la satul Bălănești, când lucram în grădină, pompele vacile și coaceam plăcinte de mere orice pentru a amâna întoarcerea acasă, unde fiecare zi era întâmpinată cu batjocură și mustrări.
Bunicule, de ce nu mă iubește nimeni? Ce am eu de greșit? întrebam, ținând lacrimile în frunte.
Te iubesc enorm, răspundea el cu blândețe, fără să mai vorbească despre mama sau surorile mele.
Micuța Anca dorea să creadă că e pe deplin iubit, dar la zece ani bunicul a murit și de atunci familia a devenit și mai dură. Surorile mă batjocoreau, iar mama mereu se alinia cu ele.
De atunci nu am primit nimic nou doar haine vechi de la Vasilica și Iulia. Se amuzau:
Ce bluză faină! Curăță podeaua, Anca așa cum vrei!
Și dacă mama cumpăra dulciuri, surorile le mâncau pe toate, dăruindu-mi doar ambalajele:
Uite, copilă, strânge ambalajele!
Mama auzi totul, dar nu lei ceartă. Așa am crescut ca o lupoaică închisă mereu căutând afecțiune de la oameni care mă vedeau doar ca pe o povară și o țintă de batjocură. Cu cât încercam să fiu bună, cu atât mai mult erau împotriva mea.
Așa că, când mama ma dat afară în ziua în care am împlinit optsprezece ani, am găsit un loc de muncă ca îngrijitoare la Spitalul Sfântul Ioan. Mam obișnuit cu efortul și rezistența, iar deși salariul era mic 1200 lei pe lună cel puțin eram plătită. Aici nu erau mânia și ură; în lipsa răutății, deja mise părea un progres.
Conducătorul spitalului ma încurajat să aplic la bursă pentru a studia chirurgia. În orașul mic de lângă Iași erau mari lipsă de specialiști, iar eu am arătat deja talent în secția de îngrijire.
Viața a fost grea. La douăzecișapte de ani nu mai aveam rude apropiate; munca îmi devenise întregul univers. Trăiam pentru pacienții pe care îi salvam, dar singurătatea nu pleca nicăieri locuiam întrun cămin de studenți, la fel ca înainte.
Vizitele la mama și surori erau mereu o dezamăgire. Încercam să vin cât mai rar. Însă toate îmi ieșeau pe neașteptate, iar eu rămâneam pe pragul casei să plâng în tăcere.
Întro zi, colegul de la secție, îngrijitorul Grigore, sa apropiat de mine:
De ce plângi, frumoaso?
Frumoaso nu mă tachina, am răspuns, încercând să fiu discretă.
Mă consideram un șoarece cenușiu, dar la aproape treizeci de ani devenisem o blondă micuță, cu ochi albaștri și nas delicat. Părul, legat întrun coc strâns, părea să vrea să iasă afară.
Ești cu adevărat frumoasă! Prețuieștete și nu-ți pleca capul. Ești o chirurgă promițătoare, viața țise conturează bine, ma încurajat el.
Grigore lucra cu mine de aproape doi ani, îmi dădea din când în când ciocolată, dar aceasta a fost prima discuție serioasă. Am început să plâng și iam spus totul.
Poate ar trebui să suni pe domnul Dumitru Ionescu? Cel pe care lai salvat recent. Te tratează bine. Se spune că are multe legături, mia sugerat el.
Mulțumesc, Grigore. O să încerc, am răspuns.
Și dacă nu merge, putem să ne căsătorim. Am un apartament, nu te voi abuza, a adăugat el, glumind.
Mia roșit fața și am înțeles că vorbea serios. Nu mă privea ca pe o orfană neajutorată, ci ca pe o femeie ce merită iubire.
Bine, mă voi gândi la această opțiune, am zâmbit, simțind pentru prima oară în mult timp că nu sunt doar un cal de lucru, ci o tânără frumoasă cu un viitor deschis.
În aceeași seară, am sunat la numărul domnului Dumitru Ionescu:
Bună, sunt Anca, chirurgul. Miai lăsat numărul și miai spus că pot să te contactez dacă am probleme.
Anca! Ce bine că ai sunat! Cum ești? Hai să ne întâlnim la mine, să bem un ceai și să povestim. Noi, cei mai în vârstă, ne place să stăm de vorbă, mis-a răspuns cu căldură.
A doua zi era ziua mea liberă, așa că am mers imediat la el. Iam povestit situația și lam întrebat dacă cunoaște pe cineva ce ar avea nevoie de o îngrijitoare la domiciliu.
Înțelegi, Anca, am muncit din greu, dar simt că nu mai pot să țin pasul.
Nu te îngrijora, Anecuța! Pot săți găsesc un loc de chirurg întro clinică privată și să locuiești cu mine. Fără tine nu aș fi aici, mia spus el.
Bine, dumneavoastră, nu se vor supăra rudele tale?, am întrebat.
Rudele mele vin doar când nu mai am nimic. Le interesează doar apartamentul, a răspuns melancolic.
Așa am început să locuim împreună. Au trecut doi ani și între timp am început o poveste cu Grigore, adesea încheiată cu ceștioare de ceai. Dar Dumitru Ionescu nu-l suporta pe Grigore și nu rata ocazia să-mi spună:
Îmi pare rău, dragă, dar Grigore e un tip bun, doar slăbit și prea impresionabil. Nu te baza pe el. Încearcă să nu devii prea atașată.
Domnule Ionescu este prea târziu. Ne-am hotărât să ne căsătorim. El a făcut glume cu privire la propușirea mea acum doi ani, iar acum sunt însărcinată am anunțat cu bucurie, strălucind de fericire. Am adăugat că el rămâne important pentru mine: Voi veni în fiecare zi, e ca o familie pentru mine.
Bine, Anyutka nu mă simt prea bine. Mâine mergem la notar și-ți înregistrez o casă în satul Bălănești, pe numele tău. Țiai iubit mereu viața la țară. Poate-i vei folosi ca dătilă sau poți să o vinzi dacă vrei. A ezitat și a încruntat.
M-am opus: era prea mult, trebuia să lase casa copiilor săi. Dar el a rămas hotărât.
Am rămas uluită când am aflat că acea casă era chiar în satul în care bunicul meu trăise! Casa lui fusese dărâmată, terenul vândut, iar străini locuiau acolo. Însă faptul că acum aveam un colț al meu acolo a trezit amintiri calde.
Nu merit asta, dar îți mulțumesc mult, domnule Ionescu! i-am mulțumit sincer.
Doar un lucru: nu spune lui Grigore că casa e pe numele tău. Nu mă întreba de ce. Poți să faci asta pentru mine? a cerut cu seriozitate.
Am încuviințat, promițând să nu dezvălui. Încă nu știam cum să explic lui Grigore originea casei, dar am putut spune că mam împăcat cu mama.
Mai târziu am aflat că Dumitru Ionescu suferise un accident vascular și avea și cancer, refuzând intervenția chirurgicală. În final lam ajutat să-și organizeze înmormântarea și mam mutat cu viitorul meu soț.
Problemele au început în a șaptea lună de sarcină deși locuiam de șase luni împreună.
Poate ar trebui să lucrezi puțin înainte de a naște?, a sugerat Grigore.
Eu, în acel moment, îmi pierdam temporar locul la clinică, sperând să mă descurc cu economiile și sprijinul lui. Răspunsul lui ma surprins și rănit.
Poate, am răspuns nehotărâtă. A fost neplăcut să văd cum el era zgârcit la cumpărături, în timp ce eu acopeream cheltuielile pentru copil.
Cu o săptămână înainte de nunta planificată, când Grigore nu era acasă, o femeie necunoscută a intrat în apartament cu propria cheie.
Bună, eu sunt Lena. Grigore și cu mine ne iubim, el numai că nu vrea să-ți spună. Deci, nu mai ești necesară, a spus blonda înaltă, încrezătoare.
Ce? Nunta noastră e în câteva zile! Am plătit totul! am exclamat, confuză. Eu plătisem cea mai mare parte a cheltuielilor pentru o mică ceremonie la cafenea.
Nu e problemă. Grigore se va căsători cu mine. Am prieteni la primărie, vom aranja totul repede, a declarat Lena ca și cum ar fi fost deja hotărâtă.
Când Grigore a venit, a murmurat doar:
Anca, îmi pare rău e adevărat. Voi ajuta cu copilul, dar nu mă căsătoresc cu tine.
Vom face un test de paternitate, a adăugat Lena, așezânduși mâna pe umărul lui.
Test de paternitate?! Tu ești prima și singura mea! am strigat și lam înfruntat.
Nu te mai supăra, prostie! Ești aproape de treizeci, dar te comporţi ca o fetiță!, a replicat Lena, ironizândumă.
Grigore a stat tăcut, fără să mă apere, privind în jos. Totul depindea de Lena; el era doar un spectator pasiv.
Am început să-mi fac bagajele. Nu mai avea rost să mă lupt cu un bărbat care renunța la mine fără ezitare. Lena a susținut că și ea și Grigore sau întâlnit cândva; ea fusese căsătorită, dar acum era liberă. Eu eram doar un înlocuitor temporar până când fata visului ar fi apărut.
Nu am cerut explicații lui Grigore, pentru că nu ar fi servit la nimic ca el ar permitea Lenei să vină și să mă înlocuiască.
Deci casa a venit în ajutor, am gândit.
Casa era utilă, deși nu avea apă curentă. Cu toate acestea, aragazul era excelent bunicul îmi învățase tot ceva fi nevoie pentru viața la sat. Era locuibil. Cum să nasc singură? Aveam timp să găsesc o soluție.
Lemne de foc erau depozitate, șopronul era solid și, în fața intrării, zăpada pâlpâia, așteptând să fie curățată. Tăvile de lemn erau pline o adevărată comoară în iarna asta!
Era bine că Dumitru Ionescu mă prezentase în fața vecinilor ca noua stăpână și soție a fiului său. Nicio întrebare nedorită.
Desigur, am sunat mama și surorile. Așa cum era de așteptat, miau recomandat să dau copilul la un orfelinat și data viitoare nu te încurca cu oricine înainte de nuntă. Au bârfat și despre banii pe care îi dăm lui Grigore pentru nuntă, jumătate din care iam plătit eu.
Nimeni nu știa de casa din sat. Acum puteam să mă ascund de toată lumea și să-mi adun puterile.
Era înghețat afară; nici nu am scos geaca de puf. Când am început să măcară cărbunii în sobă, bâţul a lovit ceva tare.
Am scos mănușile și am scos o cutie de lemn care blocase lemnul. Pe capac scris cu litere mari: Anca, e pentru tine. Am recunoscut scrisul imediat al lui Dumitru Ionescu.
Înăuntru erau fotografii, o scrisoare și o cutie mică. Mâinile mis-au tremurat când am deschis plicul:
Draga Anecuță! Trebuie să știi că eu sunt fratele bunicului tău și el ma rugat să te găsesc când vei împlini optsprezece ani.
Scrisoarea dezvăluia că, în tinerețe, frații sau certat, dar fratele mai mare la căutat pe Ion și ia cerut săl ajÎn final, am închis cutia, am aprins focul și am privit cum flăcările de argint transformau amintirile dureroase în speranță pentru noua mea viață și pentru copilul ce avea să vină.
