În timpul concediului petrecut la un sanatoriu de pe litoralul Mării Negre, m-am înscris la o seară dansantă. Nu-mi făcusem planuri pentru vreo aventură romantică pur și simplu îmi doream să mă rup de cotidian, să ascult muzică live și să mă las purtat de ritm.
Sala era plină de lume, gălăgia se îmbina cu acordurile saxofonului, iar eu, îmbrăcat într-o cămașă ușoară de vară, mă simțeam aproape ca un adolescent la primul bal organizat la liceu. Și atunci am simțit o mână pe umărul meu.
Pot să te invit la dans? am auzit o voce de bărbat și, întorcându-mă, am zâmbit, pregătit să dansez cu o necunoscută. Numai că n-am dat peste o străină. Am privit într-o față pe care nu o mai văzusem de patruzeci de ani, și parcă timpul a amuțit.
Era Ilinca. Prima mea iubită din liceu, cea care-mi scria poezii pe marginile caietelor și mă aștepta la poarta casei, chiar dacă ploua.
Am simțit că îmi tremură picioarele. Ilinca? am șoptit. Ea mi-a zâmbit cu acel surâs jucăuș pe care-l țineam minte din zilele când ne întâlneam la poarta școlii din Brașov. Salut, Radu a zis ea, de parcă ne văzuserăm mai ieri. Vrei să dansăm?
Am ieșit pe ring, iar orchestra a început să cânte un vechi swing, de pe vremuri. Am dansat ca și când n-am fi lăsat niciodată anii să se așeze între noi. Încă-și amintea că-mi place dansul condus cu siguranță, dar cu blândețe, fără smucituri. Și eu, uitând de tot, m-am simțit, din nou, ca băiatul de optsprezece ani care credea că viața abia începe.
La pauză, ne-am așezat la o masă retrasă. Aerul era gros de parfumuri și de căldura corpurilor. Am crezut că nu te voi mai revedea niciodată a spus ea. După bac, viața a pornit cu viteză Facultate, muncă, drumuri Și, dintr-odată, patruzeci de ani trecuți.
I-am povestit de căsnicia mea, terminată în urmă cu câțiva ani, de copiii mari, cu viețile lor. Ea mi-a spus cât de greu i-a fost când și-a pierdut soțul în urmă cu trei ani, și cât de greu s-a obișnuit cu singurătatea. Ascultam și simțeam că, indiferent de cât timp a trecut, tot vorbeam parcă aceeași limbă presărată cu glume, complicități, priviri care spuneau multe fără cuvinte.
Când orchestra a pornit iarăși, Ilinca mi-a întins mâna. Mai vrei un dans? m-a întrebat. Și așa ne-a trecut seara: dans după dans, poveste după poveste. Știam amândoi că nu era o simplă întâmplare la sanatoriu. Era ceva mult, mult mai profund.
La final, am ieșit pe terasă. O brumă subțire plutea peste țărmul Mării Negre, iar felinarele aruncau în noapte o lumină blândă, aurie. Știi că odată ți-am promis că vom dansa împreună și la șaizeci de ani? a spus dintr-odată. Am rămas pe loc. Aproape că uitasem de gluma noastră veche din liceu, un pariu copilăresc ce părea irelevant la acea vreme. Și iată, zâmbi ea, mi-am ținut promisiunea.
Mi-a venit să-l strâng în brațe. Mereu am crezut că iubirile dintâi sunt frumoase tocmai fiindcă se termină. Dacă ar continua, și-ar pierde magia. Dar acum, Ilinca era acolo, cu părul cărunt, riduri la colțul ochilor și tot o vedeam pe fata de altădată.
Am mers spre camera mea cu inima bătând ca în adolescență. Am știut că nu-i întâmplare. Că uneori soarta ne mai dă o șansă, nu ca să retrăim trecutul, ci ca să-l trăim cu adevărat, cum se cuvine.
Și poate tocmai de aceea, când Ilinca mi-a propus a doua zi să ne plimbăm pe malul mării, n-am stat pe gânduri. Soarele abia răsărea peste valuri, aducând nuanțe de aur și roz pe apă. Plaja era aproape pustie, doar pescărușii mai tulburau liniștea, iar la distanță se vedea un cuplu de bătrânei adunând scoici.
Mergeam încet, desculți, lăsând valurile reci să ne mângâie tălpile. Ilinca îmi povestea despre viața ei despre cum, după liceu, a încercat să găsească fericirea în alte locuri, dar mereu îi lipseau acele zâmbete și acea simplitate din tinerețe. O ascultam și simțeam, pe măsură ce vorbea, că se topeau anii de tăcere dintre noi.
La un moment dat, s-a oprit, a ridicat din nisip o bucățică de chihlimbar și mi-a întins-o. Când eram copilă credeam că chihlimbarul e soare scăpat în mare a zâmbit. Poate ăsta să-ți fie talisman.
Am strâns piatra caldă în palmă, deși marea ar fi trebuit s-o răcească. Am privit-o și-am văzut nu doar femeia care este azi, ci și adolescenta de altădată, cea care făcea lumea să pară mai luminoasă și mai bună.
Plimbarea noastră a durat ore întregi, deși părea că au trecut doar câteva minute. La întoarcere, vântul îmi răvășea părul și ea mi-l netezea de pe frunte, exact ca atunci, cu ani în urmă. Atunci am înțeles că nu vreau ca această revedere să fie doar o aventură nostalgică. Merit o șansă adevărată, conștientă, fără teamă de viitor.
Seara, stând pe terasă la sanatoriu, am privit apusul unul lângă celălalt. Nu au fost mari declarații, doar o liniște în care m-am simțit în siguranță. Ilinca a pus mâna pe a mea și a spus încet: Poate că viața știe să-ți zâmbească și a doua oară. Iar eu, pentru prima dată după mulţi ani, am crezut că e cu adevărat posibil.
