— Femeie, ia-ți prosopul de pe șezlong dacă pleci, că nu se poate să ocupi locurile de dimineață, – o doamnă plinuță, în pareo floral, i-a tăiat drumul către ieșirea de pe plajă Anei.
– Vin oamenii, n-au unde să se așeze, iar la dumneavoastră de trei ore stau numai șlapii.
Ana a tras în tăcere pânza decolorată de sub saltea și a strâns-o într-un sul strâns. Nisip fin i se scurgea printre degete, lăsând pe piele dâre cenușii de praf. Faleza unui sat mic de vacanță, strâns între stânci și apă, fremăta de agitația amiezii.
Difuzorul de pe turnul de salvare răgușea, invitând la o plimbare de seară pe mare, iar la cișmeaua de apă se formase o coadă de copii țipând și mame obosite.
Ana mergea spre pensiune pe o alee îngustă asfaltată, pe lângă nenumărate tarabe cu colaci gonflabile și scoici. În buzunarul șortului i-a sunat telefonul – gazda, doamna Mariana, îi reamintea să ia rufele curate de la spălătorie.
Vacanța asta, plătită cu banii strânși într-un an și jumătate, trebuia să fie un timp de liniște, dar până acum aducea doar agitație și oboseală de la oameni străini.
Și-a cumpărat bilet la mare, dar a întâlnit vechea rușine. La poarta pensiunii, sub un salcâm bătrân și întins, stătea un bărbat în pantaloni de in deschis și cămașă largă. Fuma, scuturând cenușa în tufele de hortensii, și privea trecătorii. Părul la tâmple îi albise, pe frunte i se adânciseră riduri, dar trăsăturile regulate, felul de a-și ține bărbia și obiceiul de a-și răsuci inelul de argint – Ana l-a recunoscut imediat. Acum optsprezece ani, omul acesta lăsase pe masa din bucătărie un bilet pe spatele unei chitanțe de curent și dispăruse din oraș cu două zile înainte de nuntă.
În camera mică de la etajul doi, pe care Ana o închiriase pentru două săptămâni, mirosea a ierburi uscate și a mobilier ieftin de plastic. Un ventilator vechi pe o noptieră bâzâia, învârtind aerul fierbinte. Lucrurile erau la locul lor: o rochie de vară împăturită pe spătarul scaunului, un șir de creme pe oglindă, un roman polițist deschis pe pat. Previzibilitatea asta a vieții îi dăduse mereu senzația de control asupra unei existențe pe care, cândva, trebuise s-o strângă la loc, ca pe o supieră spartă.
Seara, când căldura cedase locul brizei răcoroase de mare, cineva a bătut ușor în ușa de lemn a verandei comune. Ana, care turna apă într-un pahar, a înghețat. A lăsat mâna pe masă.
– Anuța, eu sunt, deschide, – a venit din spatele ușii un bariton cunoscut, acum mai răgușit și mai grav. – Am aflat de la gazdă în ce cameră stai. I-am făcut un mic cadou și mi-a spus.
S-a apropiat, a tras zăvorul slab. Bogdan stătea în prag, ținând în mâini un coș de nuiele cu căpșuni coapte și o sticlă de vin. Vecina din camera alăturată, o blondă vopsită tânără, ieșea să fumeze pe terasă și a încetinit pasul, cercetându-l pe oaspete.
– Ei, bună ziua, – Bogdan a trecut pragul, a așezat coșul pe colțul mesei și s-a lăsat pe un scaun de plastic. – Așa de mult timp a trecut. Tu aproape că nu te-ai schimbat, doar privirea ți s-a făcut aspră, nu te poți apropia.
– De ce ai venit? – s-a dat înapoi spre fereastră, lipindu-și spatele de pervaz. Privirea i-a alunecat pe fața lui, remarcând semnele mărunte ale vârstei: o ușoară plenitudine în umeri, chelia de pe creștet, pungile de sub ochi.
– Trebuie să vorbim, Anuță. Atâta vreme a trecut, am fost proști și mândri, – s-a aplecat înainte, punându-și palmele pe genunchi. – Toți anii ăștia mi-am adus aminte. Te-am căutat, zău. Dar cunoscuții spuneau că ai plecat la Brașov, iar tu stai la mare. Eu m-am cazat la un sanatoriu la trei case distanță, din întâmplare te-am zărit pe plajă, în mulțime.
– M-ai căutat? – a zâmbit ea amar, fața rămânând calmă. – Optsprezece ani m-ai căutat, Bogdane? În județul vecin? Sau la trei ore de autobuz?
– Atunci erau probleme, înțelegi? – a oftat el, dând din mâini. – Abia începusem o afacere, datorii, treburi cu oameni serioși. M-au strâns tare, Anuță. Voiau să-mi ia firma, mă amenințau. Unde să te trag și pe tine? Pentru tine am plecat, să nu te vâr sub lovitură. Eram tânăr, prost, credeam că așa e mai bine. Voiam să te scap de coșmarul ăsta.
Din fereastra deschisă s-a auzit un plâns puternic de copil – pe terenul de joacă căzuse cineva de pe trotinetă. La bucătăria de la parter au zăngănit cratițe, s-a auzit tăietura cuțitului pe tocător – gazda pregătea cina. Viața obișnuită, agitată a casei de vacanță curgea înainte, transformând cuvintele bărbatului într-un zgomot gol.
Soarele dimineții străbătea perdelele subțiri, desenând pe linoleum dungi galbene lungi. Ana stătea în bucătăria comună, așteptând să fiarbă ibricul de ceai. Vecinele de la etaj, două femei în vârstă din Piatra Neamț, șușoteau la chiuvetă, spălând un tupperware.
– Ia ascultă, Anuță, dar pețitorul tău a întrebat-o azi pe Mariana cât stai și dacă ești singură, – cea mai tânără, cu pedichiură viu colorată, s-a întors spre ea. – Bărbat serios, se vede imediat. Are mașina la poartă – scumpă, neagră. Foarte politicos, i-a adus Marianei o cutie de bomboane. Vezi să nu-l scapi, că la vârsta noastră așa bărbați nu se găsesc pe drum.
– Nu se găsesc, – a repetat Ana în șoaptă, uitându-se la apa care dădea în clocot.
Bogdan a prins-o înspre amiază la debarcader, când a început o ploaie fină, împrăștiind imediat lumea pe sub copertine și în cafenele. S-a apropiat, ținând deasupra ei o umbrelă neagră mare, și a luat-o de braț. Mirosea a tutun și a colonie.
– Hai să cinăm în seara asta într-un loc bun, Anuță? La cinci kilometri de aici e un restaurant excelent, chiar pe stâncă. Stăm, ne amintim de tinerețe. Eu acum sunt liber, de trei ani de când am divorțat, n-am copii. Am tot: firmă în Iași, casă la țară, apartament mare. Doar sufletul lipsește din toate astea. Tu îmi lipsești, sinceritatea aia de altădată.
Ana s-a oprit, eliberându-și brațul. S-a întors spre el. L-a privit atent în ochi, încercând să găsească măcar o umbră a băiatului de nouăsprezece ani pe care-l iubise cândva, pentru care era gata să lase facultatea și să plece. Dar în fața ei stătea un străin, un bărbat de patruzeci de ani, prea sigur pe sine, care încerca să-i cumpere simpatia cu o cină la restaurant.
– Am alte planuri pentru seara asta, Bogdane.
– Lasă, ce planuri poți avea în fundul ăsta de lume? – a făcut o grimasă, fluturând mâna spre blocurile cenușii ale satului. – Cât ai dat pe vacanța asta? O nimica toată. Eu îți dau într-o singură zi mai mult, mută-te la mine la sanatoriu, am un apartament liber. Nu e nivelul tău să stai la privat, să zăngănești cratițe în bucătăria comună. Tu ai să trăiești ca o regină. Ce taci? N-a mai rămas nimic din ce-a fost?
Pe lângă ei a trecut o pescăreasă locală, cărând o geantă frigorifică grea. I-a aruncat Anei o privire rapidă, în care se citea curiozitatea obișnuită: ia uite, ce mitocancă, întoarce nasul de la un asemenea bărbat.
Din drum s-a auzit un scrâșnet de frână – șoferul de autobuz aproape că lovise un câine. O clipă s-a făcut liniște, întreruptă doar de picăturile de ploaie bătând pe materialul întins al umbrelei.
– Știi, Bogdane, – Ana a făcut un pas înapoi, ieșind sub picăturile fine. – Mama mea, după ce ai fugit tu, a stat două luni în spital. Cu tensiunea. Iar rochia mea de mireasă a atârnat în dulap trei ani, nici n-o puteam arunca, mi-era scârbă să mă uit la ea. Credeam că ți s-a întâmplat o nenorocire, te-am căutat prin cunoscuți. Iar tu mă salvezi. De datorii. În liniștitul Brașov, unde te știa fiecare câine.
– Ei, de ce răscolești trecutul? – Bogdan și-a ferit privirea, răsucind inelul pe deget. – Care dintre noi n-a făcut prostii la nouăsprezece ani? Eram încurcat, mă zvârcoleam cum puteam, voiam să supraviețuiesc. Acum pot repara tot. Orice dorință îți împlinesc, înțelegi? Vrei – mâine mergem în oraș la un magazin de bijuterii?
Ploaia s-a întărit spre seară, prefăcându-se în aversă cu furtună. Apa biciuia geamurile pensiunii, inundând curtea îngustă și prefăcând cărările de lut în pâraie de noroi. Turiștii stăteau prin camere, din ferestre se auzeau televizoarele și pocnetul tablei de domino.
Ana stătea pe pat, cu picioarele strânse sub ea. În interior era liniște, ca și cum o rană veche se vindecase în sfârșit. Nu mai era nici furie, nici dorința de a-i reproșa, nici durerea care o împiedicase să înceapă relații noi. Rămăsese doar o ușoară mirare de cât de mult întârziase omul ăsta cu promisiunile lui de viață frumoasă.
Pe la zece seara telefonul a sunat din nou. Pe ecran a apărut un număr necunoscut, dar Ana știa cine e.
– Gândește-te bine, Anuță, – Bogdan vorbea tare, strigând peste zgomotul ploii. – Sunt aici până la sfârșitul săptămânii. Camera trei sute doi, corpul principal. Vino, stăm de vorbă departe de toată mizeria asta de drum. Destul cu ifosele, suntem oameni apropiați. Atâția ani pierduți din prostii, de ce să mai pierdem vremea cu supărări?
– Noapte bună, Bogdane, – a spus ea cu vocea egală și a apăsat butonul roșu de terminare.
S-a ridicat, s-a dus la fereastră și a tras perdelele bine, izolând camera de furtuna care bătea afară. Viața mergea de mult pe un alt drum, și pe drumul ăsta nou nu mai era loc pentru Bogdan.
Vineri vremea s-a întors din nou la bine. Cerul s-a curățat, devenind albastru, soarele dogorea de dimineață, făcând asfaltul să emane un miros greu. Faleza s-a umplut din nou de oameni în șorturi viu colorate și cu saltele gonflabile.
Bogdan nu mai apăruse la poarta pensiunii. Dimineața, doamna Mariana trecând, observase că mașina neagră plecase spre șosea – probabil că oaspetele se despăgubise înainte de termen.
– Așa a plecat negustorul tău, Anuțo, – gazda scutura un covoraș pe sârmă. – Și tu ești proastă, fată, iartă-mă bătrâna. Un bărbat așa de chipeș, cu bani. Puteai acum să stai în Iași, nu în biroul tău pe doi lei. Ce-ți lipsea? Ei, a fugit băiatul în tinerețe, s-a speriat de răspundere. Acum voia să-și ispășească vina.
Ana nu a răspuns, doar a zâmbit. Și-a luat prosopul, geanta cu cartea și a pornit spre mare, încercând să meargă pe partea umbroasă a străzii.
Seara, când soarele începea să apună la orizont, colorând apa în roz, stătea la capătul debarcaderului, departe de cafenelele zgomotoase și locurile de joacă. Mirosea a apă sărată, a iod și a alge aruncate pe mal după furtună. Ana a scos din pungă niște smochine cumpărate de la piață, a rupt un fruct în două cu grijă.
Jos, lângă apă, un bătrân într-o pălărie de paie ponosită punea răbdător un vierme pe cârlig, iar nepotul său, de vreo șapte ani, urmărea pluta. Viața simplă, obișnuită, curgea liniștită.
Ana a sorbit din apa minerală răcită și s-a uitat la apusul ce se stingea. Îi mai rămânea încă o săptămână întreagă de vacanță.
