În vacanță, am adus cu noi de la Chișinău motanul nostru, Vasile. La țară, motanul Vasile are un frate de sânge, pe care-l cheamă Mugurel. Ochii lui Mugurel sunt mereu mari și bulbucați, de aici și porecla aici la sat nu se complică nimeni cu delicatețuri.
La început, Vasile s-a cam chinuit. Cu toate că era mai mic, Mugurel a decis să-și impună autoritatea, ținându-l la distanță de hambar și sâsâind fioros, ca unele mătuși de la vecini când n-au chef de oaspeți.
La un moment dat, Mugurel a făcut greșeala clasică a băieților harnici de la sat s-a crezut nemuritor și s-a năpustit pe față la Vasile. Vasile l-a întâmpinat cu o nonșalanță de boier, făcând semn cu laba, ceva de genul te rog, hai, lasă-mă, dar i-a dat din greșeală un croșeu de dreapta: pe Mugurel l-am scos apoi din găleata cu resturi menajere.
Așa, total întâmplător și deloc eroic, ca tot ce i se întâmplă în viață, Vasile a ajuns, fără să vrea, la șefia lanțului trofic din gospodărie.
La sat, pisicile există cu un scop clar: să prindă șoareci. Numai iarna a salvat motanul nostru de la munca câmpului, că în rest l-ar fi pus tataie la treabă. Hrănirea lor e un proces cu totul și cu totul artistic și inconstant. Vasile nu s-a prins multă vreme la oraș avea mâncare la fix pe farfurii de porțelan, servită de tanti Ecaterina, și era invitat la masă aproape cu clopoțelul.
Din cauza stresului, instinctele i s-au reactivat repede. Nu de puține ori îl găseam noaptea pe aragaz, cu botul în oala cu mămăligă. Mugurel, pus de pază pe lângă scăunel, șuiera disperat ca să-l avertizeze pe frate de apariția mea. Vasile se întorcea leneș și-i miauna în șoaptă: Nu te teme de ăsta, e de-al nostru, să-l vezi cum caută prin frigider pe beznă…
Într-o zi, ne-am zis că e pregătit și l-am scos afară în curte, direct în zăpadă. Când s-a întors spre noi, toată fața îi era albă ca laptele, iar în ochii lui se vedea o tristețe și un regret, ca al lui Gheorghe Dinică într-o scenă celebră. De atunci n-am mai riscat să-l scoatem afară.
Într-o seară, la Ionel, băiatul nostru, au venit niște prieteni de-ai lui din sat. Ne-am cuibărit toți în sufragerie, eu citeam copiilor Noaptea de Sânziene de Eliade. Exact la pasajul cu mama vitregă transformată în pisică neagră ce zgâria parchetul, ușa sufrageriei a scârțâit înfiorător și, țanțoș, a intrat în cameră Mugurel.
Pe urmele lui se vede treaba că Motanul Vasile l-a învățat să deschidă orice ușă cu o simplă lovitură de labă.
Chiar dacă sufrageria e mică de tot, noi cu copiii am izbutit să ne împrăștiem care încotro. Pe un băiețel l-am scos din geam: numai intervenția bunicii, care îl tot răsfață cu clătite, l-a scăpat de la o rostogolire afară.
Apropo, nu v-am zis: Mugurel e complet, fără nicio pată, negru. Recunoașteți, nu prea vezi să lase clasicii o impresie așa puternică asupra copiilor de azi…
