În vacanța la țară l-am adus cu noi din Chișinău pe motanul nostru, Mircea. La țară, îl aștepta fratele lui de o mamă, motanul Ionuț, numit așa pentru ochii lui bulbucați aproape ca la un broscoi, motiv pentru care i se zice printre vecini Ochi-bulbucați. Aici, la țară, să nu credeți că oamenii au timp de politețuri fine ți-o spun în față, nu se complică cu subtilități.
La început, bietului Mircea nu i-a fost deloc ușor. Deși era mai mic la statură, Ionuț, fratele mai cu experiență, l-a luat tare cu botezul noilor veniți. Îl gonea pe Mircea de la bucatele puse de bunica pe laviță și mârâia la el ca vecina Viorica la ședința de bloc când se ajunge la cotizații.
La un moment dat, Ionuț a făcut și el clasicul pas greșit al unui băiat fioros de cartier s-a luat prea tare în serios și i s-a părut că e nemuritor; l-a atacat pe față pe Mircea. Mircea nici nu s-a complicat flutura languros din lăbuță în stil las domnule, nu mă deranja cu prostii și din greșeală i-a tras un croșeu de toată frumusețea: Ionuț a ajuns să fie scos dintre cojile de cartofi din găleată.
Și uite-așa, fără glorie, dar cu puțin noroc, Mircea s-a trezit cocoțat în vârful lanțului trofic pisicesc. Țăranii au o vorbă: pisica ține de șoareci, nu de mofturi. Noroc cu iarna, că altfel Mircea era trimis la muncile câmpului ce să-i faci, la sat fiecare pune umărul.
Hrana, aici, e după inspirație și chef. Mircea, obișnuit la oraș să mănânce din bol de porțelan, cu lingurița de argint și chemăt la masă ca la restaurant cu stele, s-a trezit la țară în regim de mănâncă ce-i, când o fi. Săracul, greu s-a învățat. Atâta stres i-a reaprins instinctele, de nici nu-ți vine să crezi! Nu de puține ori l-am găsit noaptea, cu botul în cratiță, săpând după vreun rest de mămăligă.
Ionuț, de pază, sprijinit apatic de un taburet, scuipa și șuiera, de ziceai că transmite semnale secrete: Băi, vezi că apare șefu! Mircea îmi arunca o privire lejeră și-i mârâia complicelui: Pe ăsta nu-l teme, ăsta-i de-al nostru, dacă ai vedea cum scotocește el frigiderul pe la trei dimineața
Când am decis că Mircea e gata să cunoască lumea mare, l-am scos în curte și l-am pus pe zăpadă. S-a întors la noi cu toată fața albă ca-n reclamă la brânză și cu ochii de o tristețe adâncă, de parcă l-am prins în reconstituirea celebrului film cu Florin Piersic jucându-l pe Al Pacino. Evident, din acel moment, n-a mai pupat plimbare afară.
Seara, s-a nimerit ca Alex, băiatul nostru, să-și invite prietenii din sat. Ne-am strâns toți pe canapea, eu citeam cu patos copiilor din Noaptea de Sânziene de Eliade. Fix la scena cu baba care se transformă-n pisică neagră și tropăie cu ghearele pe dușumea, ușa sufrageriei a scârțâit amenințător și, cu pași de cavaler, a intrat motanul Ionuț.
Ca un blestem, Mircea l-a învățat pe frate-su la oraș cum se deschid ușile cu lăbuța, oricât de complicate ar fi clanțele la țară. Sufrageria noastră minusculă a devenit ring de atletism, copiii au zburat fiecare în altă direcție: pe unul l-am scos cu bunica din ferestruica de la cămară, noroc de cozonacii bunicii, că-l îngrășaseră și nu încapea de tot afară.
Apropo, să nu uit: Ionuț e complet negru, fără nici o pată, nici măcar la mustăți. Sincer acum, de câte ori aveți șansa să vedeți literatura clasică impresionați modernii atât de tare și nici măcar nu era Halloween!
