Într-o vacanță la țară, am adus cu noi din Chișinău motanul Gavrilă. În sat, fratele lui, miorlăitorul Mitică, își ducea traiul printre găini și ciulini. Oamenii de la sat nu se prea codesc cu poreclele – ochii bulbucați ai lui Mitică i-au adus, fără discuție, acest nume. Sinceritatea rurală e ca o horă: te prinde fără să vrei.
La început, lui Gavrilă nu i-a mers prea bine. Deși era tare subțirel, Mitică i-a cam dat de furcă, punându-l la punct ca un bun haiduc al curții. Îl gonea de la resturile din pod, șuierând amenințător, ca niște spectatori bicisnici de la vreo emisiune televizată unde lumea se ceartă fără pauză.
La un moment dat, Mitică a făcut greșeala pe care o fac toți derbedeii de mahala: a crezut că poate mai mult decât îi dădeau mustățile și i-a sărit la gât fratelui său. Gavrilă, cu o indiferență de boier, i-a fluturat o labă peste ochi, ca un evantai la Curtea Domnească, murmurând parcă lăsați-mă-n pace, conașului. Din greșeală sau poate nu l-a nimerit bine din lateral, și Mitică s-a trezit recuperat din găleata de gunoi de sub sobă.
Astfel, din întâmplare și cam șui, ca toate în viața lui, Gavrilă s-a trezit cocoțat în fruntea lanțului trofic al gospodăriei. La sat, pisicile sunt evaluate strict după cât pot prinde șoareci, nu pentru blănița lor de festival. Gavrilă a fost scutit de munci agricole numai pentru că afară era cod galben de nămeți.
Masa lui Gavrilă a devenit un ritual unpredictable ba primea măruntaie de la bunicuța, ba uitau toți de el cu zilele. Ani la oraș îl obișnuiseră cu mâncare pe tavă, servită la ore fixe pe farfurii de porțelan cu margini de argint, parcă de la Palatul Regal. Camera lui era la fel de organizată ca un muzeu, iar funcția principală a menajerei era aceea de-a-l invita la masă cu voce modula(n)tă, stil internat domnesc.
Stresul aproape l-a dus la instincte uitate îl găseam des, noaptea, cu capul adânc în oala de pe plită. Mitică, lăsat de pază lângă scăunel, șuiera aspru, semnalizând cu disperare când mă apropiam pe furiș. Gavrilă se întorcea leneș spre mine, miorlăind către frate-său: Nu te teme, ăsta e de-ai noștri, ai fi râs să-l vezi scotocind, pe întuneric, după salam în frigider
Într-o zi, hotărâți că băiatul nostru a prins curaj, l-am scos în ogradă și l-am înfipt în zăpadă. Când s-a întors către noi, toată boticuța lui era albă și-n ochi purta o tristețe de viață trăită degeaba, de parcă juca într-un film cu Sergiu Nicolaescu. De atunci, nimeni nu s-a mai riscat să-l scoată la aer.
Într-o seară, lui Vlad, băiatul nostru, i-au venit prietenii din sat în vizită. Ne-am adunat toți înghesuiți într-o sufragerie mică, și eu le citeam băieților cu glas tare Noaptea de Sânziene, de Mircea Eliade. La fragmentul cu mama vitregă ce devine pisică neagră și tropăie pe podea cu ghearele, ușa scârțâind s-a deschis larg singură, și în cameră a intrat, cu pași de paie și privire de spaimă, Mitică.
Din păcate, Gavrilă a dat fratelui lecția supremă: cum să deschizi orice ușă cu o singură labă, indiferent cât de complicată. Sufrageria mică s-a umplut de copii alergând, de parcă jucau șotron peste covor. Un băiețel l-am scos apoi din fereastră: numai bunica, cu pachetul de plăcinte, l-a salvat de la cădere printre lemne.
Ah, da se cuvine să spun acum: Mitică e pisica cea mai neagră și absolută, fără licăr de lumină, de parcă-i ruptă direct din bezna legendară. Recunoașteți, rar literatura clasică bagă frica în copiii de astăzi mai tare decât o pisică neagră desprinsă, parcă, din vis…
