Dragă, să-ți povestesc ceva din suflet, că parcă nu am cu cine să mă descarc. Bunica mea, Doamne iartă-mă, a fost un om tare dificil, pe alocuri chiar răutăcioasă.
Părinții mei au divorțat când eram mică, nici măcar nu-mi mai amintesc figura tatălui meu, așa de mică eram. După divorț, mama și cu mine ne-am mutat la bunica, în Chișinău, pe la cinci ani. Ea s-a ocupat de creșterea mea, cum a știut și ea, că altă opțiune nu aveam.
Bunica nu era deloc dintre cele dulci și blânde. Tot ce conta la ea era să fiu cuminte și să muncesc, de parcă eram la un cantonament, nu acasă. Sincer, nu-mi vine în minte niciun moment frumos cu ea.
Când aud oameni că-și plâng copilăria, eu nici nu vreau să-mi amintesc de-ai mei ani. Nu-i nimic de regretat. Mama nu mi-a fost de mare ajutor, nici nu aveam unde să fug erau anii 90, și toată lumea se descurca cum putea. Eu doar visam să am bani și un trai mai bun, dar atât. Bunica ne conducea pe amândouă, ca să fie totul după rețeta ei.
Așa am crescut. În fața rudelor și cunoscuților, ne făceam că totul e bine, puneam zâmbetul acela de politețe.
Prin clasa a cincea, mama și-a găsit norocul cu un bărbat din Bălți, și după un an m-am luat și pe mine. Tatăl meu vitreg nu era implicat, dar nici nu se purta urât cu mine. După atâta viață cu bunica, să locuiesc cu el era ca și cum am ajuns în Paradis!
Bunica nu a fost de acord cu relația mamei, dar mama s-a bucurat să fi scăpat de sub dominația ei. De atunci, nu s-au mai vorbit.
Eu o sun doar lunar, dar trebuie să mă pregătesc psihic mult timp înainte. Discutăm scurt și sec, pe teme neutre. Mă concentrez pe știri pozitive, ca să evit valul de negativitate. La zile de naștere și onomastică, merg la ea cu flori și un tort, stau vreo jumătate de oră și aceasta e tot. Așa comunicăm.
Acum am o viață liniștită am un soț iubitor, un copil mic și familie apropiată. De curând am luat un apartament în rate, în Iași. Anul trecut, bunica a împlinit 80 de ani.
Până atunci era energică, se îngrijea de casă singură. Dar acum s-a schimbat nu mai poate nici ieși afară, nici găti. Stă mai mult în pat, se mișcă doar prin casă. De când s-a îmbolnăvit, vecinii și-au dat silința să o ajute. Situația cere ca bunica să fie îngrijită.
Și uite că rudele ei, veri și nepoți îndepărtați, mă bombardează cu telefoane și mustrări! Nici nu pot da de mama mea, că-i plecată cu soțul în Italia. Așa că toți cred că eu trebuie să mă ocup.
Dar eu știu ce mă așteaptă. Da, e drept că bunica m-a crescut, m-a hrănit și mi-a dat un acoperiș. Și, teoretic, ar trebui să-i întorc datoria. Dar nu vreau! Nu pot. Toată copilăria mea n-a fost iubită de ea. Am reușit să-mi iert nemulțumirea, dar nu pot să uit și să-i fiu recunoscătoare. Totuși, mă chinuie vinovăția într-un colț al sufletului să nu poți ajuta bătrâna…
O soluție ar fi să-i găsesc o infirmieră, dar banii nu-mi ajung, am copil mic și rate la apartament, băiatul meu se îmbolnăvește des.
Ce să fac?
Nepoata este obligată să îngrijească bunica bătrână? Sau are dreptul să spună NU mai ales dacă nici nu pretinde moștenirea? Eu nu vreau nici moștenirea, nici o astfel de bunică…
