În timpul concediului la un sanatoriu de pe litoral, m-am înscris la o seară dansantă. Nu plănuiam nicio aventură romantică voiam doar să scap puțin de grijile cotidiene, să ascult muzică live și să mă mișc un pic pe ringul de dans.
Sala era plină de lume, vuia de glasuri amestecate cu sunetul saxofonului, iar eu, în rochia mea subțire de vară, mă simțeam ca pe vremea liceului, la prima serată. Atunci am simțit o mână pe umăr.
Pot să te invit la dans? s-a auzit o voce de bărbat. M-am întors zâmbind, gata să dansez cu un necunoscut. Dar nu era deloc cineva necunoscut. Am încremenit privind chipul pe care nu-l mai văzusem de patruzeci de ani și, pentru o clipă, parcă timpul s-a oprit.
Era Cristian. Primul meu iubit de la liceul Alexandru cel Bun din Iași. Acela care-mi scria poezii pe marginea caietului și mă conducea până la poarta casei mele din Copou.
Simțeam că-mi tremură picioarele ca atunci, demult. Cristian? am șoptit. El mi-a zâmbit cu același aer jucăuș pe care-l știam, când stăteam împreună pe bancă, în fața școlii. Salut, Doinița mi-a zis, ca și cum ne-am fi văzut ieri. Dansezi cu mine?
Am ieșit pe ringul de dans exact când orchestra a început un vechi swing. Dansam de parcă niciodată nu ne-am fi separat. Își amintea încă faptul că-mi place ca partenerul să conducă ferm, dar lin, fără să forțeze. Și eu m-am simțit din nou ca tânăra care credea că totul e posibil.
Când a fost pauză, ne-am așezat la o masă retrasă. Aerul era greu, amestecat cu miros de parfum dulce și piele caldă. Am crezut că nu te voi mai vedea niciodată mi-a spus el. După bacalaureat, viața a curs prea repede facultate, serviciu, drumuri și iată, au trecut patruzeci de ani.
I-am povestit despre căsnicia mea, sfârșită cu ceva timp în urmă, despre copiii mei care au deja viețile lor. El mi-a spus cum și-a pierdut soția acum trei ani și cât de greu îi este să se obișnuiască cu singurătatea. Îl ascultam și aveam senzația că încă vorbim aceeași limbă, plină de aluzii, șoapte, glume și priviri pe ascuns.
Când orchestra a reluat muzica, Cristian mi-a întins mâna. Încă un dans? a întrebat. Și așa a trecut tot seara, dans după dans, discuție după discuție. Amândoi știam că nu e o simplă reîntâlnire întâmplătoare la sanatoriu. Era mult mai mult.
La finalul serii, am ieșit pe terasă. O ușoară ceață plutea deasupra Mării Negre și felinarele luminau cu o aură caldă noaptea. Îți amintești că ți-am promis cândva că vom dansa împreună la șaizeci de ani? a spus Cristian, pe neașteptate. Am înlemnit. Uitase-m de acel pariu copilăresc, făcut cu zeci de ani înainte, care părea atunci doar o glumă îndepărtată. Și iată, am ținut de cuvânt a zâmbit el.
Mi s-a pus un nod în gât. Mereu am crezut că primele iubiri rămân frumoase tocmai fiindcă se termină; că dacă ar fi dăinuit, și-ar fi pierdut farmecul. Dar acum, în față-mi, era Cristian cu părul cărunt și riduri în colțul ochilor iar eu vedeam în el același băiat ca odinioară.
Am mers în camera mea cu inima bubuindu-mi ca la optsprezece ani. Știam că nu este o simplă coincidență. Câteodată, destinul chiar ne dă o a doua șansă, nu ca să retrăim trecutul, ci ca să-l trăim de data asta așa cum trebuie.
Poate de aceea, când Cristian mi-a propus a doua zi o plimbare pe plajă, n-am ezitat nicio clipă. Soarele abia răsărea și colora marea în nuanțe de aur și roz. Plaja era aproape goală doar pescărușii zburau deasupra valurilor și, la depărtare, un cuplu în vârstă aduna scoici.
Mergeam încet, desculți, lăsând valurile reci să ne mângâie tălpile. Cristian îmi povestea despre viața lui despre cum, după liceu, l-a purtat viața în tot felul de locuri și călătorii care n-au avut niciodată farmecul unui singur zâmbet de odinioară. Îl ascultam iar fiecare cuvânt parcă risipea anii de tăcere dintre noi.
La un moment dat s-a oprit, a ridicat un mic ambra de pe nisip şi mi-a întins-o. Ştii, când eram mic, credeam că ambrele sunt bucăţi de soare căzute în mare a zis, zâmbind. Poate că ăsta o să-ți poarte noroc.
Am strâns ambra în mână și am simțit-o caldă, deși marea ar fi trebuit să o fi răcit. L-am privit pe Cristian și l-am văzut nu doar ca pe bărbatul din faţa mea, ci și ca pe adolescentul care făcea ca lumea să pară mai luminoasă.
Plimbarea a ţinut câteva ore, deşi mi s-a părut că au trecut doar câteva minute. În drum spre sanatoriu, vântul îmi desfăcea părul și el mi-l dădea la o parte de pe frunte exact ca altădată. Am priceput atunci că nu vreau să tratez această întâmplare ca pe o amintire dulce-amară. Vreau să-mi dau o șansă adevărată şi conștientă, fără teamă de ce va urma.
Seara, stăteam tăcuți pe terasă şi priveam apusul. Nu au fost mari declarații doar liniștea aceea în care mă simțeam în siguranță. Cristian şi-a pus mâna peste a mea şi a rostit încet: Poate că viața chiar ştie să-ți zâmbească a doua oară. Iar eu, pentru prima dată după mult timp, am crezut că este posibil.
