Lumina asfințitului se prelingea peste câmpurile nesfârșite din sudul Moldovei, acolo unde timpul parcă stătea în loc, iar tăcerea era spartă doar de cântecul greierilor. Pe prispa unei case părăsite, Elena își strângea haina pe umeri, privindu-l cu ochi hotărâți pe fostul ei soț, Doru.
Doru, știi foarte bine că nu am nevoie de mila ta, spuse Elena cu glasul înecat în tristețe, dar cu demnitate. Te rog, întoarce-te la Chișinău. Viața ta e acolo acum.
Doru păși agale, cu palmele adânc înfipte în buzunarele hainei scumpe. Se vedea pe el oboseala unei lupte interioare, dar și răceala omului care a uitat să mai simtă. În tinerețe, Elena i-a fost sprijin și partener, mutându-se împreună într-o cămăruță modestă la Bălți, trăind de pe o zi pe alta și visând împreună la un viitor prosper.
Anii au trecut, iar norocul le-a surâs, dar inima lui Doru s-a înăsprit. Când averea a început să crească, a strecurat totul pe numele său, spărgând încrederea care îi legase atâta vreme. Când totul s-a aranjat după voia lui, Doru a aruncat vorbele grele ale despărțirii.
Elena, nui mai corect așa?strigă el cu glas sec.
Elena i-a aruncat o privire spartă de suferință.
Ai făcut totul cu măiestrie, Doru. Însă nu mă așteptam să mă lași doar cu amintiri.
Doru ridică din umeri, fără pic de regret.
N-ai mai pus umărul la treabă de mult. Eu m-am zbătut pentru noi. Tu doar ai stat pe margine.
Tu mi-ai cerut să mă odihnesc, să am grijă de mine, după operație, replică ea cu calm amar.
Îi făcu semn disprețuitor, apoi, cu un fel de satisfacție rece, scoase din servietă actele pentru vechea gospodărie din apropiere de Căușeni, moștenită cu ani în urmă de la un unchi bătrân.
Ia ferma asta, dacă vrei. Oricum nu are nici o valoare. Altfel, nu primești niciun leu moldovenesc de la mine.
Elena își ținu lacrimile în piept și acceptă.
O singură rugăminte: să fie trecută pe numele meu, la notar.
Mi-e totuna. O scot chiar și din inventar, răspunse Doru, cu un zâmbet care nu anunța decât sfârșitul a tot ce fusese cândva bun între ei.
Elena nu mai zise nimic. Și-a pus cele câteva lucruri într-o valiză veche și a plecat fără să se uite în urmă, dând cu piciorul în cenușa trecutului. Doru și noua lui iubită, Sorina, rămaseră în urmă, privind lumea de sus dintr-un apartament de lux, dar fără suflet.
Pe drumul spre sud, Elena simțea cum fiecare kilometru îi apasă sufletul. Odată ajunsă la limita satului, s-a oprit să-și tragă sufletul pe o bancă lângă stația de microbuz. Plânse în tăcere, până ce un glas cald o trezi.
Fata mea, ești bine? Eu și bărbatul meu te-am văzut aici singură, veni o bătrână cu ochi blânzi și basma colorată.
Elena clipi, recunoscând stația de lângă gospodărie.
Sunt bine, mulțumesc. Doar mă încearcă viața…
Bătrâna dădu ușor din cap, cum fac doar oamenii care știu a asculta.
Mergi la Căușeni? La ferma de pe deal?
Elena zâmbi trist, cu o urmă de speranță.
Chiar acolo. O primesc azi, nimic mai mult.
Eu sunt Tatiana Pavlicenco, el e soțul meu, Mihai. Te ducem cu drag, suntem vecinii tăi acum, spuse bătrâna, urcând lângă ea.
Pe drum, între două căscaturi de drum și șoapte secrete, Tatiana îi spuse câte ceva despre cei rămași în sat, despre cine mai venea să hrănească animalele din milă, cine mai fura lemnele din șopron, sau despre urșii care coborau uneori de prin pădurile de la Orheiul Vechi.
Când au ajuns, gospodăria părea de coșmar: hambare dărăpănate, garduri rupte, douăzeci de vaci rătăcite pe nisip și păpădie. Dar Elena nu s-a dat bătută: era hotărâtă să readucă viața acolo. A vândut lănțișorul din aur pe care-l primise de la mama, a cheltuit tot ce mai avea în banca de la Moldindconbank și a început să lucreze zi și noapte.
Un an mai târziu, pe imașul verde din satul său, Elena privea cu ochii umezi zeci de vaci sănătoase, iar copiii satului îi aduceau flori de câmp. Gospodăria înflorise. Brânzeturile Elenei ajunseseră până la Tiraspol și Cahul. Se dusese vestea despre produsele ei, iar comenzile curgeau.
Într-o primăvară, Nicoleta, o fată sprințară din sat, îi aduse o gazetă cu anunțuri. Elena tresări văzând numărul firmei lui Doru vindea camioane frigorifice la preț de râs. Cu o idee curajoasă, îi ceru Nicoletei să sune și să ofere cu 5% mai mult, dar doar dacă i se rezervau exclusiv ei, fără vreun alt cumpărător.
Când a venit la firma să semneze totul, Doru a rămas fără cuvinte văzând-o schimbată, sigură. Nu mai era femeia pe care o părăsise.
Cumperi tu, Elena? pentru ferma aia nenorocită? întrebă cu neîncredere.
Pentru a mea! Aici în sat, e gospodăria cea mai puternică acum, îi răspunse ea cu liniște.
Pe loc, Doru înghiți în sec, în timp ce Elena ieșea, luminoasă, de parcă ar fi cucerit lumea.
Anii au trecut. Într-o duminică, în micul sat răsuna muzica; Elena, împreună cu Ion, bărbatul care i-a fost alături zi de zi, ridicau paharul la botezul fiicei lor, Irina. Fericirea și râsetele umpleau curtea, iar departe, printre străini, Doru privea cum viața, cândva a lui, se scurge pe furiș către alții. Elena găsise liniștea nu în bani sau palate, ci în pământul ce-i răsplătea inima cu aurul blând al împlinirii.
