Jurnal, ziua 5 la sanatoriul din Mamaia
N-am să uit niciodată seara asta. Venisem la mare, la sanatoriu, hotărât să-mi pun gândurile în ordine, să mă rup de muncă și rutina Chișinăului, să-mi las grijile pe marginea Mării Negre. Nu aveam chef de prostii sau flirturi de vacanță, vroiam doar să ascult muzică live și să simt că mai am viață în picioare. Așa m-am trezit înscris la seara dansantă din sala de festivități a sanatoriului, deși nu mai fusesem la asemenea adunări de prin anii tinereții, la balul bobocilor în liceu.
Sala mustea de oameni, parfumul doamnelor se amesteca cu aerul cald și cu sunetele saxofonului. Dansau, râdeau, își făceau poze la fereastră, iar eu, în cămașa apretată și pantaloni comozi, eram și stânjenit, și fericit, ca un băiat la prima lui petrecere. Nici nu apucasem să îmi pun gândurile în ordine, că am simțit deodată o mână pe umăr.
Pot să te invit la dans? a zis o voce de bărbat în spatele meu. Am întors capul cu jumătate de zâmbet pregătit, convins că e vreun cunoscut de circumstanță. Dar, Doamne, era chiar el. Îmi uitasem respirația.
În fața mea era Vlad. Vlad Radu, primul meu prieten adevărat din liceu, băiatul care îmi aducea plăcinte calde la pauze și-mi scria poezii pe marginea caietelor, tatonând subiecte despre Eminescu sau dragoste. Nu-l mai văzusem de aproape patruzeci de ani. Parcă timpul se oprise, iar sala de dans s-a topit brusc în apusul acelui oraș de provincie unde am crescut amândoi.
Vlad? am șoptit, și-un nod mi s-a făcut în gât. A zâmbit cu același șarm pe care îl avea când ne-am pupat prima dată după bac în spatele liceului.
Salutare, Ilinca! a zis el natural, de parcă ne văzuserăm ieri la o bere. Dansezi cu mine?
Pe ringul improvizat, orchestra cânta o romanță veche. Vlad dansa la fel ferm, dar blând. M-am simțit din nou fata de optsprezece ani care se îndrăgostește pentru prima dată și crede că marile iubiri nu se încheie niciodată. Nici el nu uitase micile mele capricii de pe vremuri.
La pauză ne-am retras la o masă în colț. În jur mirosea a liliac și cafea. Simțeam efervescența amintirilor. Credeam c-o să-ți pierd urma, mi-a zis el. După bac, viața a luat-o razna: facultate la Iași, apoi muncă la București, familie, copii zboară anii, Ilinca. Zbori și nici nu-ți dai seama.
Eu i-am povestit despre divorțul meu de trei ani, despre copiii plecați peste hotare, despre singurătatea pe care n-am recunoscut-o nimănui. El mi-a spus că și-a pierdut soția acum patru ani și de-atunci caută un rost. Era aceeași complicitate între noi ca odinioară, când două cuvinte și un râs ne luminau ziua.
Au trecut orele în pași de dans și povești. Eu simțeam tot mai tare că nu suntem doi străini rătăciți într-un sanatoriu, ci doi vechi prieteni pe care soarta îi aduce pentru ceva important. La final, am ieșit afară. Deasupra mării, lumina felinarelor împlinea ceasul. Vlad s-a întors spre mine, cu o sclipire jucăușă în ochi:
Îți amintești ce ți-am promis la bătrânețe, la petrecerea de la sfârșitul liceului? Că atunci când amândoi ajungem la șaizeci, vom dansa împreună la malul mării? Am uitat cu desăvârșire de promisiunea copilărească, dar el nu.
Azi mi-am ținut promisiunea, Ilinca, mi-a spus, aproape șoptind.
Am simțit că-mi crapă inima, de emoție și de liniște. Am crezut cu toată ființa mea că prima dragoste e frumoasă tocmai pentru că n-o poți avea, că trecutul nu se repetă. Acum, în fața mea era Vlad cu părul cărunt și riduri la ochi și tot băiatul acela a rămas.
Seara m-am întors în cameră și mi-am simțit inima sărind nebunește, ca pe vremea când aveam optsprezece ani. Am înțeles atunci că uneori, norocul nu-ți dă ocazia să retrăiești trecutul, ci să-l trăiești cu adevărat fără teama zilei de mâine.
Dimineața, Vlad m-a invitat la plimbare pe plajă. Nu am ezitat o clipă. Soarele abia ieșea de după valuri, iar nisipul era rece, curat, încă neatins de turiști. Numai că râdele gălăgioase și o bătrânică adunând scoici mai tulburau liniștea.
Mersesem desculți, lăsând valurile reci să ne mângâie picioarele. Vlad povestea despre Lucăceștii de lângă Iași, despre joburile risipite, despre cum nicio călătorie nu l-a făcut atât de fericit, cât l-a făcut un zâmbet de-al meu din liceu. Eu tăceam, dar fiecare cuvânt al lui topea zeci de ani de tăcere.
La un moment dat, Vlad s-a aplecat, a găsit o bucățică de chihlimbar și mi-a pus-o în palmă.
Știi, când eram mic credeam că chihlimbarul e o bucățică de soare căzută în mare, a zâmbit el. Poate să-ți poarte noroc.
Am strâns chihlimbarul cald, simțind că port în palmă nu doar un talisman, ci și un crâmpei din copilăria de altădată. În el vedeam și bărbatul matur, dar și băiatul din liceu, acela care mă făcea să cred că viața poate fi simplă.
Plimbarea a durat ore, dar părea o clipă. La întoarcere, vântul mă ciufulea, iar el îmi dădea părul la o parte, ca și cum timpul nu trecuse. Atunci am decis că nu vreau ca această revedere să fie doar un moment nostalgic. Vreau să-i dau o șansă autentică, fără frică, fără regrete.
Seara, pe terasa sanatoriului, priveam în tăcere apusul răsfrânt pe mare. Fără mari declarații. Mâna lui s-a așezat peste a mea și a zis blând:
Poate că viața chiar ne zâmbește a doua oară, Ilinca.
Pentru prima dată după multă vreme, am crezut că e posibil. Lecția mea: niciodată nu e prea târziu ca să dai inimii șansa să se bucure, chiar și după zeci de ani. Fiindcă uneori, trecutul nu e un loc îngălbenit peste care s-a pus praful, ci o punte spre o bucurie neașteptată.
