Jurnal, 18 martie
Astăzi, gândurile nu-mi dau pace. De opt ani de zile, de când fata mea, Ancuța, s-a măritat cu Mihai, încerc din răsputeri să îi ajut cum pot. N-am avut noroc la ginere, nici la neamurile lui. Ei, părinții lui Mihai, trăiesc bine-mersi, în apartamentul lor mare din Chișinău, iar copiii și nepoții mei se înghesuie într-o garsonieră modestă, într-un cartier mărginaș.
Eu și Petru, soțul meu, am făcut mereu sacrificii. Când Ancuța s-a căsătorit, am vândut apartamentul nostru drag, cel din Centrul Vechi, din Chișinău, doar ca să le putem cumpăra un acoperiș deasupra capului copiilor. Nu ne-a picat deloc bine era spațios, făcut din cărămidă groasă, mereu cald iarna și cu curte cu vișini în spate. Dar ce să fi făcut? Prioritatea noastră a fost familia Ancuței. Am renovat garsoniera, am mobilat-o, tot noi. Părinții lui Mihai n-au catadicsit să ajute vreun leu moldovenesc.
Le ținem și cu nepoții. Acum Ancuța e în concediu maternal cu micuța Marina, iar Vladislav, băiatul cel mare, e în clasa întâi și de dimineață până la amiază alergăm amândoi, eu și Petru, să-l ducem la școală, să-l luăm, să avem grijă de el după-amiaza. Nu-i ușor, mai ales când vezi că părinții ginerelui stau deoparte de parcă nici n-ar avea nepoți.
Nu mă pot obișnui cu insensibilitatea lor. N-au mișcat un deget nici la nuntă. Când am sunat să le propun să ne întâlnim și să discutăm despre nuntă, mi-au răspuns sec:
Dar dacă divorțează după o lună? Acum majoritatea cuplurilor se despart în primul an, zic statisticile
Așa că tot noi am plătit totul: masa, muzica, darurile pentru nași, și în final, le-am dat și garsoniera. Au venit la nuntă ca niște oaspeți străini, așezați într-un colț, cu un plic de 500 de lei moldovenești și atât.
Mihai nici în ruptul capului nu vrea să-i ceară ajutor părinților săi. Am încercat eu să-i spun că, poate, măcar un mic ajutor lunar, să poată trăi copiii un pic mai larg, dar Mihai nici nu vrea să audă:
Nu pot să le cer nimic! Sunt bătrâni, ei au muncit destul.
Nu pricep. E atât de rușinos să ceri de la ai tăi, dar nu-i rușine să primești mereu de la părinții Ancuței? Atâția ani, oricând au avut nevoie, au venit. Parcă țin cont că și eu și Petru ne-am sacrificat.
Și Ancuța, săraca, mă sună tot mai des, plângându-se că Mihai zice nu te băga, că socrii așa sunt și nu se vor schimba niciodată. Dar pe noi, să ne tot ceară ajutorul, nu-i problemă!
Mă macină gândul că părinții lui Mihai trăiesc bine. Vara merg la Sovata la sanatoriu, iarna la băi la Hâncești Și nepoțeii lor cresc în lipsuri. Nici n-ai voie să le zici vreo vorbă acelor oameni, că Mihai sare în sus să-i apere. Nici o urmă de compasiune față de mine sau de Petru.
Of, inimă de mamă Nu înțeleg cum poate un om, un tată, să stea atât de departe de viața propriilor nepoți. Și totuși, pentru fata mea, nu mă las. Și mâine, cum mă scol, iau mașina și-l duc pe Vladislav la școală. Poate, într-o zi, Mihai va înțelege și el ce înseamnă să fii cu adevărat parte dintr-o familie.
