În satul vecin, Coteni, chiar pe malul Prutului, trăia o fată. Tăcută, cuminte îi ziceam Ancuța. Era de parcă nu era: șoptea când vorbea, privea tot timpul în pământ, părul subțire, blond-cenușiu, prins într-o coadă, iar basmaua mereu spălăcită. Lucra la oficiul poștal sorta scrisori, ducea pensii bătrânilor.
Nimeni nu-i dădea atenție Ancuței. Flăcăii satului, Doamne ferește; ei vroiau fete zvăpăiate, cu râs puternic, cu gura mare nu o umbră care zâmbea numai din colțul gurii. Dar într-o primăvară l-au trimis la CAP un mecanic nou, Ion. Înalt, cu umeri lați, păr negru ca abanosul, ochii-i scăpărau de istețime și prindea și la acordeon. Când venea seara la căminul cultural și începea să cânte, inima fetelor bătea în alt ritm. Și a Ancuței atât de tare, de parcă și-a pierdut mințile.
Numai că la ce să viseze ea, ca o vrăbiuță, la așa ciocârlan? În jurul lui, cele mai frumoase fete se învârteau ca fluturii pe lângă lumină, iar ea îl privea de departe cu ochii mari și plini de dor. Parcă și inima mea mă durea când o vedeam.
Dintr-o dată însă, s-a întâmplat ceva ciudat în sat. Au început să-i vină Ancuței scrisori. Din oraș! Cu plicuri groase, lucioase, scrise cu un scris bărbătesc, mare și sigur. Iar cum ea lucra la poștă, era mereu prima care le vedea. Dar vorba nu a ținut ascuns: tanti Mărioara, poștărița șefă, limbă ascuțită, le-a spus la toți:
A noastră Ancuța are un iubit! Din oraș îi scrie, și des tare! O cheamă la oraș, veți vedea!
Ancuța mergea cu un aer misterios, obrajii ei erau roz, ochii îi luceau altfel. Parcă și frumusețea s-a lipit de ea: spatele drept, coada prinsă cu o panglică albastră ca cerul. Mergea cu plicul în mână de parcă ducea un premiu.
Și Ion a început să o privească altfel. Că așa-s bărbații: dacă văd că o femeie e dorită de altul, brusc devine interesantă și pentru ei. Iar Ancuța, suflet chinuit, tot mai tare se adâncea în visul ei. Stătea seara pe treptele poștei, citea scrisori și zâmbea așa, parcă pentru ea însăși. Iar satul șușotea: Ce noroc pe capul fata asta șterșă!
Dar toată minciuna asta s-a prăbușit într-o zi, ca un nor pe cer senin. De hram, tot satul era adunat la casa de cultură. Ion cânta la acordeon, lumea juca, veselia era mare. Și Ancuța a venit, cu rochiță nouă de bumbac, și poșeta-i atârna pe umăr.
Se apropie de ea niște derbedei, frații Bodrug, puțin amețiți. De glumă, trag de curea se rupe, poșeta ajunge jos, se varsă tot ce avea în ea. Iar în mijlocul tuturor, legate cu o panglică, erau scrisorile alea din oraș.
Unul dintre frați, Bebe, a smuls pachetul, a început să râdă:
Ia să vedem, lume, ce-i scrie orășeanul iubitei noastre rușinoase!
Ancuța a sărit să le ia, albă la față ca varul:
Nu pune mâna! Dă-mi-le înapoi!
Dar n-aveai cui. Bebe, mereu șmecher, s-a ferit, a smuls o scrisoare, a desfăcut-o și a început să citească tare, de s-au oprit și lăutarii:
Draga mea Ancuță! Ochii tăi ca două izvoare albastre…
Toți ascultau; parcă era frumos. Dar a dat peste o altă hârtie, mototolită și plină de corecturi. S-a dus aproape de lampa de la intrare, a descifrat:
Ascultați, oameni buni! a zbierat el, de s-a făcut liniște pe tot platoul. Păi, aici e mult mai vesel! A scris Dragă Ancuța, a șters, apoi Iubita mea, iar a corectat! Ăsta-i ciornă! Ea singură își scria, singură ștergea!
A izbucnit un râs ca la teatru. Singură cu ea vorbește!, Ce comic! Și-a inventat logodnicul!
Ancuța stătea atunci, în mijloc, cu fața acoperită de mâini și umerii tremurând. Așa rușine, de nici să mori nu-i destul! Eram tânără și nu știam ce să fac mă uitam și nu puteam scoate o vorbă.
Și deodată s-a făcut liniște. Ion, care stătea pe prispa casei de cultură, cu acordeonul lângă el, se ridică. Se vedea în ochii lui ceva greu, apăsător. Se duse spre Bebe. Fără să zică nimic, i-a smuls scrisorile din mână el nici nu a comentat, a rămas cu gura închisă.
Ion a adunat plicurile căzute, a scuturat praful, apoi s-a apropiat de Ancuța. Ea nu-și lua mâinile de la ochi, strânsă ca o floare bătută de vânt.
El a prins-o cu grijă de braț și a zis tare, să audă toți:
De ce râdeți, măi? Ce n-ați mai văzut om trist?
Apoi, încet, către ea:
Hai, Ancuța. Te conduc acasă. S-a făcut noapte.
Și au plecat, printre oameni, tăcerea bătând ca un clopot, plină de rușine și regret. El mergea țanțoș, ținând într-o mână poșeta cu acele scrisori și cu cealaltă mână brațul ei.
Și așa a început povestea lor adevărată. Greu, nu ușor. Ancuța mult timp a evitat privirile și vorbele lumii, dar Ion n-a lăsat-o. O aștepta la serviciu, o ajuta prin gospodărie. După jumătate de an au făcut nuntă.
Au trăit frumos, în dragoste. Ion era lumina ochilor ei, iar Ancuța a înflorit vrednică la treabă, i-a dăruit trei băieți și în casa lor a fost mereu pace. Niciodată după acel moment nu a mai fost pomenită pățania cu scrisorile, fiindcă Ion știa privi de a amuțea orice bârfă.
Au trecut mulți ani. Ion ne-a lăsat acum trei ani inima Ancuța, sărmana, s-a stins fără el și eu mă duc la ea des, îi măsor tensiunea, bem un ceai.
Într-o toamnă, ploua afară, trosneau lemnele în sobă. Ancuța răscolea amintiri într-un dulăpior vechi. Scoate o cutie de lemn, sculptată, făcută de Ion. Deschide și… acolo, plicurile acelea, îngălbenite.
Știi, Mario, nu-mi venea să cred. Credeam că le-a ars Ion sau le-a aruncat. Mi-a fost rușine să-l întreb, toată viața mi-a părut rău pentru minciuna aceea.
Ia primul plic, și sub el o foaie albă, scrisă clar, nu e deloc veche. Se vede că a scris-o curând, poate chiar înainte să se ducă.
Ancuța își pune ochelarii, citește, de-i curg lacrimi pe obraji:
Citește, Mario, că nu mai văd bine.
Iau hârtia, descifrez grafia stângace:
Ancuța mea. Am găsit cutia și am ferit-o, să nu o rătăcesc. Să mă ierți că n-am spus nimic atâția ani. Vedeam cât te apasă povestea și n-am vrut să-ți răsucesc cuțitul în rană. Dar astăzi mă gândesc că ar fi trebuit să spun, să nu duci în suflet povara. Știam, dragă, că tu singură te scriai. Ți-am recunoscut scrisul de la chitanțe. De ce nu am râs? Mi s-a rupt sufletul atunci. Mi-am zis: câtă singurătate să ai, să-ți scrii vorbe dulci ție însăți! Și cât de orbi am fost noi, bărbații Mulțumesc acelor scrisori, Ancuța. Fără ele, poate nu aș fi cunoscut fericirea mea. Pentru mine ai fost cea mai frumoasă. Al tău Ion.
Stăteam amândouă și plângeam. Miros de ceai de mere uscate, de corvalol și de iubire amară, adevărată, cum rar se mai vede azi.
Așa e viața, oameni buni. A mințit din disperare, să fie și ea văzută. Iar el n-a văzut minciuna, ci durerea. Și a încălzit-o. O viață întreagă.
De fiecare dată când văd cutia aceea veche, mă gândesc: nu judecați pe cei ce fac nebunii din dorința de a fi iubiți. Numai cine nu a tânjit după dragoste nu știe ce-i în stare sufletul unui om necăjit.
