La noi, lângă satul vecin, Salcâmu, chiar la marginea Prutului, a locuit o fată. Dumitra o chema. Firavă, sfioasă, abia dacă o vedeai genul acela de om despre care nici nu-ți dai seama dacă trece neobservată sau pur și simplu te-ai obișnuit să nu-i acorzi atenție. Ochii ei mereu în pământ, codița subțire, castanie-argintie, năframă uzată în cap. Lucra la poșta mică din sat, sorta scrisori și ducea pensiile bătrânilor.
Nimeni nu se uita la ea mai atent. Băieții noștri, moldoveni sadea, erau gălăgioși și flăcăi netoți – lor le plac fetele vesele, zburdalnice, cu sclipici și chef de vorbă. Iar Dumitra…
Primăvara aia, la gospodăria agricolă au adus un mecanic nou. Ilie îl chema. Lungan, lat în umeri, părul negru ca tăciunele, ochi cu scânteie. Și era și acordeonist! Când ieșea seara la cămin, de trăgea burduful acordeonului, toate fetele stăteau cu inima strânsă. Și inimioara Dumitrei la fel de tare a bătut, sărmana, că părea că și mințile i se încețoșaseră.
Doar că ea, față atât de cuminte, ce șanse ar fi avut lângă un asemenea flăcău? În jurul lui se-nvârteau toate mândrețile satului, pe când ea doar se uita de departe și mai oftat din când în când. Parcă-ți venea să plângi de milă uitându-te la ea.
Și, uite-așa, a început la noi prin sat ceva tare ciudat.
Au început să-i vină Dumitrei scrisori. Din oraș, de la Chișinău. Plicuri lucioase, groase, cu scris mare, de bărbat. Și, pentru că Dumitra lucra la poștă, tot ea vedea prima scrisorile. Dar vorba nu stă la fundul sacului tanti Calina, poștărița noastră bătrână și limbă ascuțită, s-a grăbit să vestească toată lumea:
Ia să vedeți, măi, că fata noastră sfioasă are romanță! Un orășean îi scrie, și nu rar! Parcă o văd că de drag o cere!
Dumitra devenise deodată misterioasă, obrajii ei luceau în roz și ochii îi sclipeau. Parcă înflorise. Spatele drept, și-a legat codita cu o panglică de mătase. Mergea pe uliță ținând plicul de parc-ar avea medalie.
Și Ilie s-a uitat la ea, nu zic nu. Bărbații, ce să le ceri vezi că alta e dorită, te interesezi și tu. Așa sunt.
Iar Dumitra, biata de ea, tot mai adânc intra în visare. O vedeai câteodată pe treptele poștei, citea scrisoarea, zâmbea gândurilor ei. Iar femeile din sat șușoteau:
Ce noroc pe asta cocoșată…
Totul s-a rupt brusc, ca o furtună de vară.
Era sărbătoare mare în sat, lume multă la cămin, acordeonul cânta, tineretul juca. Dumitra s-a arătat și ea, dichisită, cu rochie nouă. Geanta ei atârna de umăr.
Au venit niște găligani, frații Cojocaru, băuți bine. Ca să facă haz, i-au tras de geantă, căciula veche s-a rupt și toate lucrurile fetei s-au împrăștiat pe jos. Și necazul cel mare și pachetul de scrisori legate cu panglică.
Unul din frați, Săndel, a apucat teancul și a început să răcnească:
Hai, măi oameni buni, să vedem ce iubăreț îi scrie domnișoricăi noastre!
Dumitra s-a repezit spre el, palidă ca varul:
Te rog, nu! Înapoiază-mi-le!
Dar Săndel era iute a deschis unul și a început să citească cu glas tare:
Draga mea Dumitra! Ochii tăi, ca două lacuri albastre…
Lumea asculta. Frumos scris, nimic nu zic. Dar Săndel s-a împiedicat la un altul, mototolit. A luat-l la lumină și a răcnit:
Acesta-i hazul hazului! Totul e tăiat! Scrie întâi Bună, draga mea Dumitra, apoi tăiat cu creionul, apoi Bună, iubita mea și iar tăiat! E un ciorne, oameni buni! Ea singură și-a scris scrisorile! Își făcea și corecturi!
S-a pornit un râs de-ai fi zis că salcâmii cad de pe deal. Ea cu ea își scrie! Ce năstrușnicie! Și-a inventat logodnic!
Dumitra stătea în mijloc cu fața în palme. Umerii îi tremurau. Un așa rușine, nici să mori, nici să fugi din sat. Eram și eu tânără, nu știam cum s-o ajut, doar mă uitam ca proasta.
Dintr-odată, acordeonul s-a oprit.
Ilie, de pe prispa căminului, a pus instrumentul deoparte. S-a ridicat și a coborât încet. S-a dat lumea la o parte avea o privire grea, de piatră.
Ilie a luat scrisorile din mâna lui Săndel, fără un cuvânt. Acela și-a șters zâmbetul fals. A strâns de pe jos toate plicurile, le-a scuturat de praf și s-a apropiat de Dumitra, care nu-și lua mâinile de pe față.
A prins-o de braț, ușor dar sigur, și a spus, ca să audă toți:
De ce râdeți, n-ați văzut om rupt la inimă?
Apoi s-a întors spre Dumitra, încet:
Hai, Dumitra, o conduc eu acasă. S-a înserat.
Și s-au dus, printre oameni și tăcere, cu capul sus, Ilie ținând geanta și protejând-o. Din seara aia s-a schimbat totul. N-a fost peste noapte, dar Dumitra mult timp nu se uita la nimeni în ochi. Însă Ilie n-a lăsat-o singură o aștepta după serviciu, o conducea, îi aducea mere. La jumătate de an au făcut nuntă.
Au trăit în bună înțelegere. Ilie o iubea nespus, nu-i lipsea Dumitrei nimic, a devenit o gospodină strașnică și i-a dăruit trei băieți. Și nimeni, niciodată, nu a mai pomenit de întâmplarea rușinoasă. Ilie știa să aibă un cuvânt care să taie limba oricărui bârfitor.
Au trecut mulți ani. Ilie s-a dus la Dumnezeu acum trei ani inima. Dumitra, rămasă singură, s-a stins puțin câte puțin. Trec pe la ea, îi aduc ceai, îi iau tensiunea, o țin de vorbă.
Într-o toamnă, stăteam la ea în odaie. Ploua afară, trosnea lemnul în sobă. Dumitra scotocea prin sertar și a scos o cutie de lemn sculptată Ilie i-o făcuse cu mâinile lui.
Deschide cutia și acolo, toate scrisorile acele, galbene, în plicuri vechi. Se uită la mine, vocea îi tremură:
Să știi, Marioară, eram sigură că atunci Ilie le-a aruncat ori le-a ars. Mă rușinam și nu l-am întrebat niciodată. Am dus rușinea asta toată viața.
Ia plicul de deasupra, sub el o foaie de matematică, albă, nu veche. Se vedea că era scrisă nu cu mult înainte să se ducă Ilie.
Își pune ochelarii, îi curg lacrimile printre riduri. Îmi întinde hârtia:
Citește, Marioară. Nu mai văd.
Prind scrisul lui greoi:
Dumitra mea. Am găsit cutia, am mutat-o de câteva ori. Iartă-mă, bătrâna mea, că am tăcut atâția ani. Te știam cât te-a rușinat nenorocirea aia, n-am vrut să-ți răscolesc rana. Poate am greșit că nu ți-am spus atunci, pe loc, să nu duci greutatea după tine. Eu am înțeles din seara aia că tu le scrisesi. În fiecare zi, la poștă, ți-am recunoscut scrisul. Nu m-am râs, știi de ce? M-a durut inima. Atât de singură erai, să-ți scrii singură vorbe bune? Și noi, bărbați neghiobi, ochii, nu sufletele vedem… Mulțam pentru scrisorile alea, Dumitra. Dacă nu erau, poate nu te vedeam. N-ai fost niciodată urâtă pentru mine. Tu ai fost fericirea mea. Al tău Ilie.
Am plâns împreună, eu și Dumitra, de-au zumzăit pereții a inimă tristă, mere uscate și dragoste amară, cum nu se mai găsește azi.
Vezi ce face setea de dragoste? Ea a mințit doar ca s-o observe cineva. Iar el nu minciuna a văzut, ci durerea din spate și a încălzit-o cât a trăit.
Mă uit azi la cutia aceea și mă gândesc: nu judecați pe cei care fac prostii din dor de iubire. Niciodată nu știi ce pustiu poartă omu în suflet.
