Ioana trece degetul peste ecranul smartphone-ului, verificând soldul cardului. Suma afișată în aplicație o face să închidă ochii și să numere încet până la zece.
– Mihai, îl cheamă ea pe soțul care se învârtește în fața oglinzii din hol.
Mihai își netezește gulerul noii cămăși.
– Ce-i, Ioano? – răspunde el.
– Tu ai plăti taxiul spre restaurant de pe cardul tău?
Bărbatul încetează să-și tragă de cămașă și o privește vinovat pe soție.
– Ioano, ei, de ce începi? Am rămas doar cu mărunțișul. Și mai am de plătit parcarea săptămâna asta. Nu comanzi tu?
Ioana blochează ecranul.
Mihai împlinește astăzi patruzeci de ani. Vârstă serioasă. Acum șase luni au decis să sărbătorească modest, acasă, în trei – ei doi și fiul lor.
Au un credit ipotecar pentru apartamentul cu două camere, luat acum doi ani. Rata înghite aproape tot salariul lui Mihai. Ioana acoperă utilitățile, cumpărăturile, cheltuielile copilului și hainele. Venitul ei de manager principal îi permite, dar bani liberi aproape că nu rămân.
Iar acum o lună, în planurile lor a intervenit doamna Viorica.
Soacra a declarat că împlinirea a patruzeci de ani a unicului fiu este un eveniment de proporții mondiale. Nu se cuvine să stea în bucătărie, ca niște cerșetori. Trebuie invitați rudele, inchiriată o sală la restaurant, arătat tuturor că Mihai s-a realizat în viață.
La încercările sfioase ale lui Mihai de a obiecta, că nu sunt bani de restaurant, Viorica i-a răspuns scurt:
– Ioana câștigă bine, nu sărăciți pentru un astfel de prilej.
Și Ioana a cedat. Ea însăși a găsit un restaurant cochet cu bucătărie bună, a alcătuit meniul, a plătit avansul.
– Comandăm taxiul, – acceptă Ioana, îmbrăcându-se cu trench-ul.
În restaurant, chelnerii se agită deja. Masa pentru cincisprezece invitați este încărcată de aperitive. Ioana a ales deliberat o rochie lejeră, culoarea nisipului, ca după o zi întreagă de alergătură la birou și de organizare a acestui ospăț să se simtă confortabil.
Invitații încep să se adune pe la șase. Viorica apare ultima, însoțită de sora lui Mihai, Raluca. Soacra pășește spre masă de parcă ar fi la o recepție de la Palatul Cotroceni.
– La mulți ani, sărbătoritul! – anunță Viorica cu voce tare, înmânând fiului o pungă de hârtie.
Mihai se uită înăuntru și i se luminează fața.
– O, mamă, mulțumesc! Exact parfumul pe care mi-l doream!
Ioana aruncă o privire rapidă spre etichetă. Prețul flaconului echivala cu o treime din rata la credit.
– Pentru fiul iubit nu-mi pare rău de nimic, – spune cu mândrie soacra, predând chelnerului care se apropiase paltonul ei nou, cu guler de blană.
Apoi își mută privirea spre noră. Zâmbetul de pe chipul Vioricăi se stinge instantaneu.
– Ioana, te salut, – o salută sec.
– Bună seara, doamnă Viorica, – răspunde Ioana pe un ton egal.
Soacra aruncă o privire prin sală.
– Ei, ce să zic… – întinde, așezându-se pe locul oferit, la capătul mesei. – E întuneric aici. Și fețele de masă sunt mai mult decât simple. Mihai, ți-am spus eu de restaurantul „Casa Mare” din centru. Ce candelabre sunt acolo!
– Mamă, „Casa Mare” nu ne permite bugetul, – răspunde încet Mihai, așezându-se lângă ea.
– Vai, lasă modestia! – se scutură Raluca, aranjându-și coafura. – Ioana câștigă cât un director de fabrică. Ați fi putut, o dată în viață, să-i faci fratelui o sărbătoare ca lumea.
Ioana simte cum i se urcă irascibilitatea spre gât, dar se stăpânește. Nu e momentul să facă scandal în fața invitaților.
– Poftiți, doamnă Viorica, – Ioana împinge spre soacră platoul cu asortiment de pește. – Aici bucătăria e excelentă.
Soacra înțeapă dezgustată o bucățică de pește.
– Un somon cam palid. L-ați cumpărat, pesemne, de pe piață, dintre cele ieftine?
– Este păstrăv ușor sărat, de la chef, – explică liniștit Ioana.
Ospățul ia amploare. Invitații mănâncă, beau, rostească toasturi. Îl laudă pe Mihai – ce specialist minunat, ce familist desăvârșit, ce viață norocoasă are.
Viorica nu-și închide gura toată seara. Povestește întâmplări din copilăria lui Mihai, se fălește cu succesele lui imaginare la serviciu și nici măcar o dată n-o pomenește pe Ioana.
Pentru ea, nora e doar personal de serviciu, a cărui misiune e să toarne din când în când suc și să stea în umbră.
La momentul servirii felului principal, atmosfera de la masă s-a încins.
Ioana e obosită. Se ridică de la masă să roage chelnerii să aducă ceai și, întorcându-se la loc, aude vocea stridentă a soacrei.
– Ei bine, te-ai îmbrăcat și tu, Ioano.
La masa de sărbătoare tac furculițele. Invitații își înfig privirile în farfurii, prefăcându-se că sunt extrem de interesați de salate.
Ioana se oprește la jumătatea drumului spre scaun.
– Poftim? – întreabă ea.
– Cu rochia asta arăți ca o iapă bătrână, pe cuvântul meu! – declară cu glas tare Viorica, aruncând o privire peste invitații tăcuți.
Mihai roșește în pete.
– Mamă, termină, – încearcă el o replică timidă. – Rochia e normală.
– Mihai, pur și simplu ți s-a urcat la cap, – îl taie scurt mama, ajustându-și gulerul noii bluze de mătase.
– Vreau binele tău. Dragă, ai treizeci și opt de ani, și te-ai îmbrăcat ca o babă la grădină. Nu ai nici talie, nici croială. Prost gust total!
Raluca rânjește cu subînțeles, ascunzându-și zâmbetul după șervețel.
Ioana se apropie încet de masă. Toată seara soacra s-a strâmbat demonstrativ. Ori aperitivele sunt prea simple, ori restaurantul e ieftin, ori soția fiului nu e destul de frumoasă.
– Mie îmi place, – răspunde Ioana calm, uitându-se drept în ochii soacrei. – E comodă.
– Comodă! – pufnește Viorica. – O femeie trebuie să-și cinstească bărbatul. Să fie cartea lui de vizită.
Își drege umerii.
– Uită-te la mine, – continuă soacra. – Eu am ieșit la pensie, dar încă mă respect. Pentru că trebuie să ai respect de sine, nu să îmbraci primul sac de cartofi găsit la tarabă.
Invitații își aruncă priviri stingherite. Unchiul lui Mihai își îndreaptă ochii spre pahar, prefăcându-se că studiază bulele de apă minerală.
– Ioano, așază-te, nu începe, – șoptește soțul, trăgând-o de mânecă.
E de înțeles. Mihai a preferat dintotdeauna să stea în umbră, în timp ce femeile își rezolvă conflictele. Ideal ar fi ca Ioana să tacă și să îndure.
Dar azi Ioana n-are de gând să tacă. E sătulă să care singură creditul, să plătească mofturile soacrei și să asculte umilințe publice pe banii ei.
– Doamnă Viorica, – Ioana se sprijină cu mâinile de marginea mesei. – De unde e bluza de pe dumneavoastră acum?
– Ce legătură are bluza mea? – se dezumflă soacra, surprinsă de schimbarea bruscă a subiectului.
– Foarte mare legătură, – întreabă nora imperturbabilă. – Bluza e italiană, mătase naturală. Și pantofii de piele, i-am remarcat la intrare. Și paltonul nou din garderobă, cu guler de blană. Lucruri frumoase, nu-i așa?
– Frumoase, – răspunde precaut Viorica. – Eu mă pricep să aleg lucruri de calitate.
– Să alegeți vă pricepeți, – este de acord Ioana. – Dar să plătiți?
Cineva tușește nervos la masă. Mihai roșește și încearcă să se ridice.
– Ioano, ajunge, – spune el printre dinți.
– Nu, Mihai, nu ajunge, – Ioana îl oprește cu un gest pe soț. – Destul am vorbit despre înfățișare și respect de sine. Să fim sinceri.
Își ridică vocea cât să fie auzită de toți.
– Bluza italiană, pantofii și paltonul elegant vi le-ați cumpărat luna trecută, doamnă Viorica. Cu douăzeci de mii de lei, pe care vi i-am virat eu din prima mea trimestrială.
Chipul soacrei se lungește.
– Pentru că, citez: „n-aveam în ce mă îmbrăca să merg la policlinică, mi-era rușine în fața doctorilor”, – subliniază Ioana.
Rujul strident de pe buzele Vioricăi pare dintr-odată ridicol. Ea își plimbă privirea peste invitați, căutând sprijin, dar rudele s-au interesat brusc de carnea rece.
– Eu am cerut de la fiul meu! – o aruncă sfidător soacra.
– N-a dat fiul, – taie scurt Ioana. – Pentru că salariul lui Mihai ajunge exact pentru rata la credit, benzină și prânzurile de business.
Raluca încearcă să intervină.
– Ioano, de ce numeri tu banii altora? Ai înnebunit?
– Îmi număr banii mei, Raluca, – o pune la punct Ioana pe cumnată. – Și petrecerea asta la care stați acum, criticați restaurantul și înfățișarea mea, e plătită până la ultimul leu din portofelul meu.
În sală se lasă o tăcere stânjenitoare, întreruptă doar de zgomotul de vase de la mesele vecine.
– Și parfumul scump pe care i l-ați dăruit azi fiului, – adaugă Ioana, privind drept în ochii soacrei, – este cumpărat cu banii pe care vi i-am dat săptămâna trecută pentru tratamentul stomatologic.
Viorica roșește în pete.
– Cum îndrăznești… – murmură ea.
– Așadar, – Ioana se îndreaptă. – Pot să umblu și într-un sac de făină. Pentru că până și sacul ăla mi-l cumpăr eu singură, din banii mei munciți!
Își trage paharul cu suc.
– Când o să învățați să vă îmbrăcați din pensia voastră, abia atunci discutăm de croiala mea! Poftă bună!
Ioana se așază senină pe scaun.
Viorica rămâne cu gura căscată. Se aștepta ca fiul să-i sară în apărare, să o certe pe nevasta care și-a depășit limitele. Dar Mihai stă pur și simplu cu capul plecat, înfingând furculița într-un cub de cartof copt.
N-are ce face. Soacra mototolește șervețelul de material, îl aruncă pe masă și se ridică brusc.
– Nu mai calc pragul casei voastre! – scoate ea, fără să se adreseze nimănui concret.
Se întoarce și o ia cu pași grăbiți spre ieșire. Raluca, aruncându-i Ioanei o privire criminală, se ridică și o ia la fugă după mama ei.
Restul serii se scurs într-o atmosferă apăsătoare. Invitații termină repede felul principal, beau ceaiul, își iau la gară unii de la alții la revedere și pleacă.
Acasă, Ioana și Mihai merg în tăcere.
A trecut o săptămână. Viața își urmează cursul. Viorica refuză demonstrativ să sune. Mihai merge câteva zile cu o figură întristată, încearcă să o acuze pe soție de asprime exagerată, dar nu găsește argumente.
Sâmbătă dimineață, Ioana își face cafea, când pe telefonul soțului ajunge o notificare. Mihai, care stă la masă, se uită la ecran și se codește.
– Ioano, – începe el cu un ton lingușitor. – Mama scrie că i s-a stricat frigiderul. Meșterul a zis că reparația va fi scumpă.
Ioana ia o gură de cafea fierbinte.
– Ce neplăcut, – răspunde ea neutru.
– Ar trebui s-o ajutăm, – Mihai se scarpină în ceafă. – Îmi trimiți vreo cinci mii de lei? Îți dau din următorul salariu.
– Nu, Mihai, nu-ți trimit, – Ioana pune cana pe masă.
– Cum nu? Se strică alimentele!
– Exact. Mama ta mi-a spus clar că sunt un prost gust ambulant și că nu mă respect. Am hotărât să-i urmez sfatul înțelept.
Se apropie de plită și stinge ochiul.
– Ieri m-am programat la salon pentru tuns și vopsit. Și în weekend mă duc la mall să-mi iau rochii noi. Am să-mi țin sus standardele!
Mihai clipește debusolat.
– Dar frigiderul?
– Frigiderul, dragul meu, acum e problema ta. Ia o lucrare în plus, cere un avans. Sunteți familie, sânge apă. Sunt sigură că te descurci!
Își ia cana și se îndreaptă spre dormitor, lăsându-și soțul singur cu gândurile și cu frigiderul stricat al Vioricăi. Așa-i trebuie, fir-ar să fie!
Dar tu, ce ai fi făcut în situația asta? Lasă-ți părerea în comentarii și dă like!
