În noaptea de Crăciun, am pus masa pentru doi, deși știam bine că voi ședea singură. Am scos din vitrină cele două pahare de cristal pe care le țineam doar pentru sărbători, le-am așezat cu grijă pe masă și am făcut un pas înapoi să privesc. Două seturi de tacâmuri. Două farfurii. Două șervețele apretate și netede, ca pe vremuri.
Parcă, dintr-o clipă în alta, urma să intre și să-mi spună că e momentul să ne așezăm, că afară s-a lăsat frigul Bâcșaniului, că nu putem lăsa Crăciunul să treacă pe lângă noi. Dar nu avea să intre. Era deja un an de când nu mai era.
Telefonul tăcea nemișcat de pe bufet. Fata mea, Smaranda, nu urma să vină. Neapoții mei nu aveau să sune în acea seară sfântă. Am netezit cu palma fața albă a feței de masă brodată cu flori de câmp, cusută de mâna mea pe când eram tânără domnișoară, visând să ajung într-o zi doamnă. El obișnuia să spună că ștergarul acesta îi amintea de ochii mei de altădată.
Pentru o clipă, am zâmbit. Prima dată în ziua aceea.
Am gătit din bucatele care îi plăceau cel mai mult: răcitura de cocoș, salată de boeuf, sarmale cu mămăligă. Nu pentru că se aștepta cineva la masă, ci fiindcă așa am trăit toată viața din obișnuință și dor. Pentru că inima mea nu pricepe încă de ce scaunul din fața mea rămâne gol.
Am rămas privind masa. Era frumoasă, exact cum fusese în fiecare Ajun de Crăciun. Mi-am adus aminte de ultimul Crăciun împreună. Era slăbit, dar s-a așezat lângă mine la masă, m-a privit zâmbind și m-a rugat să nu mă închid în mine când el nu va mai fi. Să continui să trăiesc, să nu mă dau bătută.
Atunci i-am promis.
Ceasul bătea rar. Pe afară, pe străzile Chișinăului, luminile clipociau, oamenii râdeau, copiii alergau bucurându-se de zăpada proaspătă. Peste tot era sărbătoare, doar în camera mea domnea liniștea.
Târziu în noapte, telefonul a sunat, o convorbire scurtă, o urare repezită, fără întrebări, fără timp. Apoi iarăși liniște.
Am luat paharul de pe locul rămas gol și, ridicându-l ușor, am șoptit mulțumiri: pentru anii trăiți, pentru dragostea lui, pentru faptul că am fost a cuiva.
Apoi am început să strâng masa. Încet, cu răbdare, ca atunci când ascunzi ceva știind că nu se va mai repeta.
M-am așezat lângă fereastra întunecată. Afară, Crăciunul părea că nu se mai termină. Însă înăuntru nu rămăsese decât amintirea.
Masa pentru doi a fost întinsă. Dar un loc a rămas gol.
Vi s-a întâmplat să pregătiți loc pentru cineva care nu mai vine? Nu pentru că-l așteptați ci pentru că inima nu-i dă încă drumul.
