În locul ei
Mama vitregă vedea prea bine că Lenuța nu voia deloc să se mărite cu văduvul, și nu pentru că avea o fetiță mică ori ar fi fost cu mult mai în vârstă, ci pentru că îi era pur și simplu frică de el. Privirea lui țepoasă îi străpungea inima și o făcea să-i bată tare, ca și cum ar fi încercat să scape de săgețile ochilor lui. Lenuța ținea ochii plecați la podea și îi ridica doar când era cazul, iar atunci i se vedea limpede că erau plini de lacrimi.
Lacrimile curgeau șuvoi peste obrajii rumeni de rușine. Mâinile îi tremurau și pumnii mici, cât să-i sară în ajutor să se apere de mama vitregă și de petitorul impus. Limba, trădătoare, blestemată, a șoptit totuși: Am să merg.
Ei, zise mama vitregă, așa am și bătut palma. În ce casă, la ce gospodar să nu te duci, Lenuțo? Omul a suflat praful de pe soția lui răposată, săraca, bolnavă din fire, plăpândă, veșnic răcită. El mergea trei pași, ea abia unu. Se oprea mereu să-și tragă sufletul ca un tren, el o liniștea cu blândețe, nu-i dădea niciodată o vorbă rea cum făcea tatăl tău, cu nebunia lui.
Când era însărcinată, nimeni n-o prea vedea ieșind; zăcea mai mult, iar după naștere el se ridica noaptea la copil, ea se topea pe zi ce trecea. Asta spunea și mama lui.
Dar tu, Lenuță, strălucești de sănătate, te-așează la loc de cinste în casă! Ești gospodină, ai mână bună la cosit, la secerat, priezi, torci… Păcat să te dai după vreun june care nici nu știe ce-i cu viața, la care nu cunoști ce-ți aduce ziua de mâine. Pe omul ăsta toți îl știm, n-ascunde nimic. Ce noroc pe tine!
Eu dau pe răzor niște rachiu, stăm la un pahar, dar nici n-o să facă nuntă mare, nu vrea să tulbure liniștea răposatei. Zestre n-a cerut, a zis că are tot ce-i trebuie-n casă.
Ion s-a însurat prima oară din dragoste, deși știa că Vera, Dumnezeu s-o ierte, era slabă, veșnic bolnavă. Vechea lui mamă îi zicea: Băiete, tu ai nevoie de o gospodină pe măsura casei, nu de o firavă ca Vera, dar n-a putut nimeni să-i schimbe gândul, nici oamenii, nici rațiunea. Doar Vera și nimeni alta.
Prin sat se șușotea că i s-au făcut farmece, numai un vrăjit și-ar fi tras bucata din zi să o trăiască prin chinuri și boli. Doctorii i-au spus Veronicăi: Ai plămânii slabi, orice răceală te duce la inflamatie, la astm și mai departe, cine știe…
Ion, om cu suflet mare, credea că dragostea lui poate alunga Moartea de lângă soție. O aveau bine la început, veselie și bucurie de tineri căsătoriți ce nu-și mai încăpeau în piele de-atâta fericire.
Dar când Vera a rămas însărcinată, parcă toate îi mergeau pe dos, mereu obosită, amețită, tot somnoroasă, până n-a mai putut nici să spele lingeaua ori să-și pieptene coama bogată de păr. Doctorii ziceau că-i toxicoză de sarcină naște și-și revine.
Ion a îngrijit-o cu blândețe și răbdare fără nici o mustrare. Dar mama lui ba nu, zi și noapte l-a certat că și-a adus necaz în casă, nu nevastă. Ion și-a ocrotit soția ca un uliu cuibul și i-a spus mamei să nu-l mai viziteze.
Veronica a născut o fetiță, și Ion a nădăjduit că bucuria va înflori iarăși în casa lor. Și a fost, dar puțin. O dată s-a răcit Vera, n-a mai fost chip s-o ridici din pat, se topea pe zi ce trecea.
Au dus-o la spital, iar doctorul a spus răspicat: Plămânii i se rup. Pe limba țăranului, clar. Vera știa că nu mai are mult, dar încerca să stea tare. Forța un zâmbet ce părea mai mult o grimasă dureroasă; buzele îi zâmbeau, ochii o trădau de suferință și frica pentru copil.
Ochii îi cereau iertare și parcă ordonau să fie ținută minte așa, cu chip senin și vesel. Slăbiciunea, coastelor ieșite, pieptul tras, mâinile subțiate, umerii plecați, vorbeau de la sine: Moartea era pe-aproape și numai ea-aștepta să-i vadă ultima suflare.
Simțind că-i aproape plecarea, Veronica l-a chemat pe Ion să-i asculte ultima rugăminte.
N-a apărut om pe lume să dea peste cap voia Domnului. S-a luptat dragostea noastră cu moartea, dar nu mai am putere, m-am săturat de durere și de gânduri. Iertare îți cer și ție, și fetei! Eu am născut în suferință și v-am dat și vouă numai amar!
Ion i-a prins mâinile firbinti și a început să le sărute. Știa din respirația grea că minutele îi sunt numărate. Ea, cu glas sugrumat, a vorbit de dragoste, grija pentru copil, și-apoi:
Ia-ți de soție pe Elizaveta, va fi gospodină bună, tu om bun ești, tată bun… Și va fi și mamă, că a tras și ea destule cu mama vitregă, surorile, tatăl bețiv. Eu îi știu viața, mama a bătut la ușa lor de multe ori, vede tot ce se întâmplă…
Lenuța e blândă, răbdătoare și harnică, nu va face rău fetei, iar pe tine te va iubi. Numai ai grijă cu ea cum ai avut și cu mine cine știe, poate chiar eu îi voi privi ochii. Iartă-mă de cuvintele astea, dar nu doar plămânii mi s-au negret, sufletul mi-a obosit de grija fetei, dar e destinul tău, ce-o fi, aceea să fie… Numai de-i vei face vreodată rău fetei, din groapă te blestem. Și s-a întins, a strâns mâna lui Ion cu toată puterea.
Ion plângea, i se încețoșase privirea, simțea cum iubita se desprinde încet din viață. Chipul ei blând, cu zâmbet în colțul gurii, privea într-un singur punct. Mâna nu-i dădea drumul, tot strânsă. Ion o săruta pe tot trupul, promițând plângând că-i va face voia. De asta, după un an, a venit să ceară de nevastă pe Lenuța.
Mama vitregă o pregătise pe Lenuța cum îi șoptise soacra lui Ion, care dorea pentru nepoată o mamă bună. Și ea era bolnavă, simțea că nu mai are mult, și tot ce își dorea era ca nepoata și ginerele să fie așezați.
Ea, dintre toți, știa prin ce a trecut Ion, și pentru sufletul mare ar fi pupat pământul pentru el, la Dumnezeu se ruga să-l vadă fericit.
S-a petrecut logodna ca prin vis. Văzând cât de lipsită era fata lui fără mamă și cât de greu îi era și lui, Ion s-a hotărât să-i urmeze dorința Veronicăi. Observase la Lenuța că e o tânără supusă, frumoasă și cumva îi amintea de răposata: coada, zâmbetul și felul ei de a merge.
Uneori simțea nevoia să se apropie să o îmbrățișeze și să tacă un minut, chiar chipul soției i se revedea. Lenuța nici ea nu prea știa de ce a zis da poate era sătulă să fie slugă în casa mamei vitrege, să tot aducă tatăl beat acasă și să-l pună sub apărare, să răspundă la batjocurile surorilor sau poate i se rupea inima după fata lui Ion.
Dar, hotărându-se, a înțeles că încercarea cea mare de-abia acum începe: să învețe să-l iubească pe Ion.
După logodnă, Ion a hotărât să le apropie pe fiica lui și pe Lenuța.
Veronica rar mai ieșea, stătea cu copila. Fiecare minut, fiecare clipă îi era dragă cu Alinei. Noaptea Ion o surprindea pe Vera, aplecată peste copilă, șoptindu-i ceva parcă-i dădea ultimele povețe.
Ion nici cu gândul nu putea să treacă fără lacrimi peste ce-i spune Vera fetiței. Alina era copil de casă, nu se apropia de străini; pentru ea era important să aibă tata, mamă, bunică și o altă bunică, mereu cârtitoare.
Ion a adus-o pe Lenuța în casă să o vadă fata și să fie doar ei, fără bucuria prea mare a mamei vitrege, care se purta ca și cum, în sfârșit, scapă de vaca stearpă de la casa ei.
Singuri, Lenuța cu Ion mai mult tăceau, dar și-a dat repede seama că bărbatul nu are deloc acel aer aspru, ci dimpotrivă, este atent, grijuliu. I-a spus deschis dacă are iubit, el se va da la o parte. Nu i-a pomenit niciun cuvânt de rugămintea soției.
Casa a amețit-o pe Lenuța mobilier frumos, meșterit la mână de Ion, multe tablouri cusute cu talent, înrame din lemn fin, lăcuite. Camere largi, luminoase. Alina, văzând-o pe Lenuța, a început să se alinte; a venit cu jucăriile și i le-a dat s-o roage să se joace cu ea și tot încerca să o atingă cu mânuțele, o privea cu mare curiozitate, zâmbindu-i.
Lenuța a îmbrățișat-o și i-a aranjat părul bogat, ca al mamei:
Hai să-ți fac o coafură, să fii ca o prințesă la mine…
Ion le privea și sufletul i se umplea de lacrimi de fericire. Îi fusese teamă s-o aducă pe Lenuța, de teamă că Alina întreabă mereu de mamă, se uită pe geam, parcă ar căuta-o și la orice ușă deschisă aleargă, poate-poate revine mama.
A încercat să-i explice Alinei, dar la trei anișori n-ai cum să-i umpli golul printre cuvinte, iubește și plânge după mama bună și blajină.
Deși încerca, știa că nimic nu va înlocui brațele calde de mamă, mângâierile și iubirea mamei. Și îi era frică să nu se înșele asupra Lenuței. Dar când a văzut că Alina e gata să plângă că Lenuța pleacă, o liniște caldă i s-a așternut pe suflet.
Alina a luat-o de mână și a dus-o în odaia ei, a dat la o parte cuvertura, s-a pus pe perne și a început să sară de bucurie. Lenuța și-a amintit copilăria, mama vitregă, cum îi dădea pâinea cu porția, ascundea și oferea dulciuri doar fetelor ei, o bătea pe mâini pentru muncă și îi rămâneau mereu cârpele cusute ale surorilor, cum îl culca pe tatăl beat pe jos, acoperindu-l cu orice găsea. Mama vitregă a spus că o va scoate din casă ca pe o vită stearpă, a blestemat-o mereu. Cu lacrimi în gât o privea pe Alina.
A luat-o tare în brațe și s-a culcat lângă ea. Fetița a adormit iepurește, fericită. Ion, bucuros, nu știa cum să se poarte cu Lenuța. Au băut ceai împreună, zâmbind, fără vorbe.
N-a mai lăsat-o să plece acasă.
Nu, n-a mai lăsat-o și pace!
Căci femeia trebuie să stea lângă bărbat, nu să meargă într-o casă în care nimeni nu o așteaptă…
