În locul meu

În locul meu

Mătușa vitregă vedea clar că Lucreția nu voia nicidecum să se mărite cu văduvul acela, nu pentru că avea o fetiță mică sau pentru că era mai în vârstă, ci pentru că îi era o frică nemărginită de el. Privirea lui tăioasă îi pătrundea până-n suflet, de-i făcea inima să-i bată haotic, ca și cum ar fi încercat să scape de săgețile ochilor săi. Ochii Lucreției stăteau mai tot timpul în pământ și cu greu îi ridica, iar atunci când o făcea, toți vedeau că erau plini de lacrimi.

Iar lacrimile acestea alunecau șuvoi pe obrajii rumeni de rușine. Mâinile îi tremurau și micile-i pumnulețe parcă ar fi vrut să se apere de mătușă și de ginerele ce i se pregătea. Limba, trădătoare, de-ar fi putut, ar fi tăcut, dar și-a scăpat vorba: Mă duc.

Ei, ne-am înțeles. Cum să nu, la casa unui gospodar cunoscut, om cu vază, păcat să nu te duci! De la prima nevastă îi lua praful de pe umăr, biata era neajutorată, slăbuță, tot răgușea. Mergeau: el trei pași, ea unul. Se oprea și răsufla greu, ca o locomotivă, el o cuprindea, o liniștea, niciodată nu ridica vocea, cum făcea tatăl tău, nebunaticul.

Când era însărcinată, cu greu era văzută afară. Mai mult la pat ședea, iar după naștere el stătea nopțile la fetiță, ea de tot sărmana pierise. Așa zicea și mama lui.

Iar tu, sănătoasă, obraz cu lapte și sânge, te va pune la loc de cinste. Ești vrednică, deprinsă cu toate, și la coasă, și la seceră, și torci, și țese. Păcat să te dai după un tânăr neajuns, cu fire nestatornică, cu năravuri necoapte. De ăsta totul se știe, om așezat. Ce noroc pe capul tău!

O sticlă de vin tras la rece vom desface, stăm la sfat; iar lui Ion nu-i trebuie nuntă mare, să nu mâniem sufletul răposatei cu veselie zgomotoasă. Nici zestre nu ți-a cerut, a zis că la el e plin căminul.

Ion s-a însurat prima oară din iubire, deși știa că Vera era bolnăvioară, iar mama lui îi spunea mereu că bărbatului îi trebuie o femeie zdravănă, nu o umbră, dar n-au putut să-l scoată din minți; doar de Vera avea nevoie.

Prin sat umbla vorba c-a fost fermecat, altfel cum să-ți lași zilele în grija durerii? Doctorii tot spuneau: Are plămâni slabi, oricare boală o doboară, de la răceală la astm, ba poate și mai rău.

Ion credea că prin dragoste va alunga moartea de la Vera, va avea grijă de ea până se pune pe picioare. Și la început, după cununie, așa a și fost. Fericirea lor nu avea margini.

Dar când Vera a rămas grea, parcă s-a-ntors lumea cu susul în jos: slăbiciune peste tot, amețeli, somnolență; nu putea nici rufele să le spele, nici vaca să o mulgă, până și părul, lung și mătăsos, nu și-l putea pieptăna. Doctorii au zis: Toxicoză, naște și se drege. Ion avea grijă de ea blând, fără a-i arunca vreun cuvânt. Mama lui îl certa, zi de zi, că a adus în casă o povară, nu o gospodină. Ion își apăra nevasta ca un uliu cuibul și i-a cerut mamei să nu le mai treacă pragul.

A născut Vera o fată și Ion a nădăjduit că vor reveni puterile și bucuria. Dar n-au durat, pentru că, răcindu-se, Vera nu și-a mai revenit, a început să se stingă pe picioare.

Au dus-o la spital, dar doctorul a spus pe șleau: Plămânii i se desfac. Simțea Vera că-i puțin de trăit, la început se ținea tare, forțând un zâmbet amar, ce-i încovoia ochii de durere și frică pentru ziua de mâine și pentru copilă.

Privirea ei parcă se lua rămas bun și cerea să mă țineți minte așa, zâmbitoare. Slăbiciunea o încovoiase cu totul umeri căzuți, coaste ieșite, mâini uscate; moartea parcă-i dădea târcoale și stătea la pândă.

Simțind apropierea sfârșitului, l-a chemat pe Ion la pat și i-a spus:

Nimeni nu a putut opri rânduiala lui Dumnezeu. Iubirea noastră s-a săturat să se lupte cu moartea, nu mai pot de durere și de gânduri. Îți cer iertare ție și fetei. Am venit pe lume să port necaz și v-am dat și vouă de suferit.

Ion i-a sărutat palmele ca de foc. După respirația întreruptă și grea, a priceput că vrea să spună ceva important, că-i rămân clipe puține.

Printre suspine, i-a spus cât de mult îi iubește, cât suferă pentru fată. Apoi, după un oftat lung, a șoptit:

Ia-te cu Lucreția. E fată bună, tu ești om cu suflet, va ști să fie mamă. A tras destule cu mătușa ei, cu surorile vitrege, cu un tată bețiv. Îi știu toată viața, și mama se trage des pe la ei, are ochi de vultur și tot cunoaște.

Lucreția e blândă, harnică, răbdătoare copila nu va avea de suferit, pe tine te va iubi. Ai grijă de ea; să te porți ca și cu mine. Amarnic e sufletul de teamă pentru fata mea, dar scris e și ție de sus ce să faci; să alegi cum crezi. Dar ține minte copilul să nu-l necăjești vreodată, că te blestem din pământ!

A apucat cu ce mai avea putere mâna soțului. Ion plângea, și lacrimile îi tulburau chipul soției, simțind că odată cu fiecare răsuflare, îi pleacă iubita. Fața-i albă, cu liniște și zâmbet blând, rămânea strălucind, iar mâna nu-i slăbea strânsoarea.

Ion a sărutat-o de la creștet la picioare, promițând printre vaiete s-o asculte. De aceea, la un an după ce-a murit Vera, a cerut de nevastă pe Lucreția.

Și mama-soacră, bolnavă, dorea o mamă bună pentru nepoată. Îi era frică să nu se ducă și ea, să lase totul vraiște. Iar recunoștința față de Ion era atât de mare că și-ar fi pus genunchii la icoană să se roage pentru fericirea lui.

Logodna s-a petrecut ca prin ceață. Când a văzut cât de tristă e fetița fără mamă, și cât de greu îi e și lui fără gospodină, Ion a vrut să urmeze rugămintea Verei. Se uitase la Lucreția de mai demult și a văzut că e răbdătoare, ascultătoare, frumoasă și îi amintea, pe alocuri, de nevasta lui: aceeași coadă lungă, același zâmbet, aceeași mers.

Uneori îl trăgea inima să se apropie, să o cuprindă, să tacă o clipă, visând iar chipul Verei. Nici Lucreția nu știa de ce a acceptat să se căsătorească cu Ion: poate s-a săturat să fie sluga mătușii, să care acasă tatăl beat și să-l apere de învinuiri, sau să rabde batjocorile surorilor, ori poate îi era milă de copila lui Ion? Dar, odată spus da, a înțeles că o nouă încercare o așteaptă: să-l iubească pe Ion și să îl facă s-o iubească.

După logodnă, Ion a decis ca Lucreția să se apropie mai mult de fata lui, Ilinca. Vera stătea mai tot timpul cu fata, se minuna de ea, adormea privind-o.

Noaptea, Ion o vedea cum își apleca capul asupra Ilincăi, șoptindu-i, ca un îndemn, cum să trăiască fără ea.

Ion nu putea să nu plângă gândindu-se ce-i spunea Vera acelei părticele din inima sa. Ilinca era fetiță de casă, se lipea doar de ai săi: tata, mama, bunica și încă o babă arțăgoasă.

Ion a adus-o pe Lucreția să o vadă pe fată, să fie cu ea fără să fie sub ochii mătușii, care se purta de parcă scăpa de o capră ce nu dădea lapte.

Lucreția, cu Ion, nu vorbea prea mult, dar a observat că el nu era morocănos, ci cald, atent. I-a spus deschis, că, dacă are altcineva drag, el se dă la o parte. De rugămintea Verei nu a suflat o vorbă.

Casa lui Ion a uimit-o: mobilă frumoasă, meșterită cu mâna lui, multe icoane brodate cu grijă, rame de lemn scăldate în lac. Camere largi, luminoase. Ilinca, văzând-o pe Lucreția, a reacționat uimitor: nu s-a temut, ba chiar a început să glumească cu ea.

Ilinca și-a adus jucăriile și a invitat-o să se joace. Căuta să-i atingă mâna, o privea curios, zâmbea din când în când. În joc, de câteva ori, Lucreția a cuprins-o, i-a mângâiat părul bogat ca al mamei ei.

Hai să-ți fac o coafură, să fii o prințesă, a spus zâmbind.

Ion și-a urmărit cu sufletul la gură joaca lor, iar inima i s-a umplut de bucurie.

Avea teamă să o aducă pe Lucreția acolo, căci Ilinca mereu întreba de mama, privea pe geam, așteptând-o, iar când bătea cineva la ușă, fugea, poate-poate s-a întors mama. Ion i-a explicat pe cât a putut, dar la trei ani inima nu pricepe logică, ci tânjește după o mângâiere blândă de mamă.

Ion înțelegea că oricât ar vrea, el nu poate oferi alintul de mamă, căldura aceea de suflet. Și avea teamă să nu se înșele în Lucreția. Dar văzând cum Ilinca aproape plângea la plecarea Lucreției, liniștea i-a venit.

Ilinca a luat-o de mână pe Lucreția, a dus-o în odaia sa, a strâns păturica, a bătut pernele și a început, de fericită, să sară prin pat până la tavan.

Lucreția și-a amintit de copilăria ei: cum a venit mătușa, cum o certa pentru fiecare fir de pâine, cum ascundea dulciurile pentru fetele sale, cum îi dădea haine cârpite și îl punea pe tatăl beat pe podea, iar ea îl acoperea cu plapuma. Și-a amintit amenințarea: Te scot din casă întâiului venit, ca pe o vită netrebnică, și blestemele ce i se sugrumau în gât.

Cu aceste gânduri s-a apropiat de Ilinca, a strâns-o în brațe și s-a înșirat alături, adormind copila repede, liniștit. Ion nu știa cum să-și mai arate bucuria față de Lucreția. Au băut ceai, s-au privit cu blândețe și zâmbet. N-a lăsat-o să plece acasă.

N-a lăsat-o, și punct.

Căci o soție trebuie să fie cu bărbatul ei, nu acolo unde n-o vrea nimeni. Astfel, Lucreția și-a găsit locul și inima, înțelegând că dragostea adevărată se naște nu din noroc sau frumusețe, ci din bunătate, grijă și curajul de a fi unul pentru altul în clipe grele.

Viața i-a învățat să nu se teamă de încercări, căci acolo unde este suferință, răbdare și iertare, răsare lumină și cald în suflet, iar familia răzbate orice.