Scăpase somnul! În timp ce mergea din baie spre ușa de la intrare, machiindu-și buzele în fugă, uitându-se în oglindă și trăgându-și pe ea haina și cizmele, Livia, la doar trei minute după trezire, era deja în lift.
Când a ieșit pe stradă, a realizat că ploua mărunt, așa cum se întâmplă adeseori în septembrie, dar nu avea timp să se întoarcă după umbrelă. Ceasul deșteptător, trădător ca niciodată, o dezamăgise astăzi. Livia alerga spre stația de autobuz, cu inima bătându-i de parcă ar fi fost la maraton. Să întârzie la serviciu era o situație pe care, cu directorul pe care îl avea, nu și-o putea permite. Risca să fie echivalentul unei zile absente și chiar să fie concediată.
Cu gândul la toate posibilele scenarii ale zilei, acceptând mental fiecare dintre ele, Livia își lua deja rămas bun de la clienții dragi, de la bonus și de la ziua liberă suplimentară pe care o mai avea de la concediul anterior. Oamenii care îi alergau în întâmpinare, întârziați sau doar grăbiți, erau adânciți în propriile gânduri și nu observau nimic în jurul lor. Totul era cenușiu, plictisitor și trist. Iar ploaia aceea măruntă adăuga o și mai mare doză de tristețe într-o zi începută prost încă de dimineață.
Mai erau mai puțin de două sute de metri până la stație. Deodată, Livia s-a oprit brusc și s-a întors. Lângă o bancă veche stătea un pisoiaș ud. Se legăna de pe o lăbuță pe alta, încercând să miaune, dar îi reușea doar să deschidă gura fără sunet.
Pentru o clipă, fata s-a gândit dacă să alerge mai departe sau să ajute micuța ființă care părea să fie într-o mare cumpănă. Întârzierea era deja inevitabilă și oricum trebuia să înfrunte tirada de reproșuri a directorului, așa că a decis să ajute pisoiașul.
Apropiindu-se, Livia observă că lăbuța din spate a micuțului era într-o poziție nenaturală.
– Doamne! Cine ți-a făcut așa ceva?
Dubii nu mai erau, ca ceața dimineții. Pisoiașul era atât de ud și înghețat încât tremura precum frunza de toamnă ce încă se agăța de ramură sub rafale de vânt.
Învelindu-l cu grijă în eșarfa sa albă, Livia a pus pisoiașul la piept și a fugit spre stație și mai repede. Decisese să ajungă la birou și abia după aceea să vadă ce face mai departe. Inima ei bună nu-i permitea să-l lase pe micuț în voia sorții. Tentativa de a ajunge neobservată la biroul său a eșuat lamentabil. Aproape ajunsă la destinație, Livia a expirat cu ușurare – mai avea de trecut doar un coridor lung și, iată, biroul nr. 12, dar norocul nu i-a surâs. În capăt, s-a ciocnit cu șeful ei.
– Pătrunjel! O oră întreagă! Unde ați fost? Cine să vă facă treaba? Ce-i cu lipsa asta de respect?
Și încă un șir de întrebări menite să-i inducă sentimentul invincibil de vină unei tinere speriate și s-o coboare și mai jos în prăpastia dintre șef și subaltern. Stătea acolo, udă până la piele, fără să poată spune un cuvânt. Treptat, lacrimile începeau să se adune în ochii ei, și simțea cum sufocarea durerii o copleșește.
– Uitați! – a putut doar să spună Livia, desfăcând primul nasture al hainei.
Din pliurile hainei a apărut chipul mic și nefericit al pisoiașului. Un pic mai uscat și mai cald, acesta a început să scoată un sunet slab de plânset.
– Are lăbuța fracturată, nu l-am putut lăsa afară… Ploua… Și era singur…
Lacrimile au început să curgă, cuvintele i se încurcau, iar mâinile îi tremurau. În minte, deja își scria demisia, dornică să meargă la birou și să-și strângă lucrurile. Dar o mâna caldă și fermă a oprit-o. Cu cealaltă mână, directorul a scos telefonul, a apelat un număr cunoscut și apoi i-a dat adresa unei clinici veterinare, cerându-i să meargă acolo imediat ca să ajute lăbuța micuțului ghem de blană.
Nedumerită de schimbarea bruscă în comportamentul directorului, Livia a luat biletul, l-a pus cu mâinile roșii de frig în buzunarul mantalei și s-a îndreptat spre ieșire.
– Da, și nu vă întoarceți azi aici.
Inima fetii a tresărit și un val de tristețe i-a cuprins întreaga ființă. Dar directorul a continuat:
– Azi aveți liber. Și mâine la fel. Vreau să vă mulțumesc și vă voi oferi un bonus… pentru iubirea față de cei mai mici și mai nevinovați dintre noi.
Directorul său, Viorel Gheorghiescu, era puțin mai în vârstă decât Livia, dar lăsa impresia unui bărbat sever în toate sensurile. Rar aveau contacte la muncă, dar prin birou se auzeau mereu zvonuri despre duritatea lui față de personal.
La clinica veterinară, acolo unde Livia fusese trimisă de director, doctorul a rezolvat rapid problema lăbuței. Nu era fractură, ci doar o luxație severă și o întindere. În timp ce acesta aplica bandajul, Livia i-a povestit cum a găsit pisicuțul pe stradă și cum a fost certată, iar apoi ajutată, de șeful ei.
Doctorul a râs și i-a spus că îl cunoaște pe Viorel încă din copilărie. Chiar din tinerețe, prietenul său mereu ajuta animalele fără stăpân, salvând cățeluși din apă rece sau salvând un pisoi de niște băieți răi. Adesea își dona banii câștigați către adăposturi. Prima bursă a dat-o în întregime pentru a salva un câine fără coadă.
Odată ce a crescut, nu i-a mai fost întotdeauna ușor să se înțeleagă cu oamenii. După ce și-a pierdut întreaga familie, s-a închis în el, a devenit rigid și distant.
Povestea l-a impresionat pe Livia atât de profund că nu a putut să și-l scoată pe Viorel din minte toată ziua. Simțea brusc o dorință să-l încurajeze și să-l susțină.
Seara, în timp ce pisicuțul se recupera după aventuri și dormea dulce în patul cald al stăpânei sale, Livia îi pregătea un locșor confortabil pentru noul ei prieten. Micuțul îndurase mult în ziua aceea petrecută afară. Poate și mai mult…
Cine poate ști cât timp trăise abandonat. În somnul lui, tremura ușor și scotea mici sunete de plâns. Singurătatea Liviei și a noului său prieten salvat avusese un sfârșit. Îl va îngriji cu dragoste.
Zâmbind la aceste gânduri, Livia i-a făcut un culcuș confortabil micuțului Mustățel. Acest nume i s-a părut cel mai potrivit. Seninătatea gândurilor ei a fost întreruptă de sunetul neașteptat al telefonului. Era Viorel.
– Cum se simte pacientul nostru?
Fata a roșit în obraji și, cu entuziasm, i-a povestit despre starea micuțului ei prieten, mulțumindu-i îndelung. Viorel a invitat-o la cină și au vorbit întreaga noapte. Bărbatul, odată distant, acum părea apropiat, familiar și de înțeles, era acolo. Iar lângă ei, pisoiul cu lăbuța bandajată primea atât de multă iubire și atenție de la doi oameni buni, ale căror suflete se regăsiseră.
În scurt timp, ajutau împreună animalele aflate în dificultate și creșteau alături de Mustățel, care, se părea, era și el o suflet pereche.
