Într-un sat pierdut prin Moldova anului 1943, unde nici vorbă de asfalt sau radio cu lampă, ea purta doliul după bărbatul plecat pe front cu atâta grație și modestie, încât toate vecinele roiau de invidie între file de broderii și borcane cu compot. Noul ei pretendent părea prea bun ca să fie adevărat, așa că femeile din mahala așteptau cu răbdare momentul când masca lui va cădea. A căzut, însă nu de pe el, ci de pe fiica lor cea mare, care s-a gândit ea, pe tăcute, să-și ia înapoi ceea ce…
În satul Răioasa, unde viața curgea ca un Prut leneș la asfințit, printre zumzet de albine și cântec de greieri, avea un nume de respect nea Mărioara Păduraru. Respectul era liniștit, ca o salcie bătrână, dar zdravăn: Femeie cu suflet tare, nu plânge-n poala cuiva și nu se răzgândește după cum bate vântul!, ziceau gurile satului. La optsprezece ani abia trecuți a fost luată de Ion Păduraru, un flăcău zdravăn, nu chiar de pus pe icoană, dar la vreme de război nici nu se mai uitau fetele la detalii. În ’37 li s-a născut Viorica, iar în anul următor Lenuța.
Viața în doi nu s-a dovedit a fi baladă, ci mai degrabă roman realist: Ion avea obiceiul să cinstească paharul, cam prea des, și nu cu ceai de tei. Gândul să-l lase? Așa ceva nici prin cap nu-i trecea Mărioarei nu puteau pricepe nici mama, nici tata, oameni cu rădăcini ca stejarii, nici vecinii buni de gură. Bărbat cu chef de rachiu? Păi care nu-i?, ar fi zis rădeai în știau. Să desparți casa pentru una ca asta ar fi fost pricină de rușine. Și-apoi, nu era Ion vreun căpcăun, mai aducea leafa acasă și n-o lovea. Mărioara, crescută să tacă și să rabde, și-a dus crucea cu spinarea dreaptă și cu privirea în pământ, ca toate mamele de pe la sat. Grădina îi strălucea, podelele scârțâiau a curat, iar la vreun bârf, n-ai fi auzit pe nimeni zicând ceva rău de bărbatul ei.
S-ar fi zis că și Ion o prețuia, la fel, după moda din Răioasa. Nu uita niciodată s-o laude printre bărbați la cârciuma din centru:
Să aveți și voi norocul meu, măi, că Mărioara mea e femeie de pus la rană! Nu ridică glasul ca alte nebunii…
Vecina, Tanti Paraschiva, dădea din cap cu oftat:
Moț să-i pui pe frunte, dragă Mărioaro! Al meu urlă ca ursul, iar pe-al tău nu l-am auzit niciodată să zbiere.
Mărioara nu contrazicea, dar nici a mulțumi nu-i venea. În sat, dacă te-ai apucat de drum, îl duci până la capăt și bine, și rău, le primești cu același stoicism de bunică. Așa că s-a bucurat și de cuvintele bune, iar când pe Ion îl părăsea trezvia nopții, strângea din dinți, legănată de sunetele dulci ale fetelor adormite. Iar dorul, rămas nemărturisit, se făcea o boală grea, de se lăsa pe suflet ca bruma grea peste cucuruz.
În ’41 a mers războiul peste sat ca o apă neagră. Au plecat bărbații la front, plânși și jeleți de tot satul. Dar în sufletul Mărioarei, rușinos, nu s-a născut vreun zbucium care să-i rupă inima în două. Era deja mamă și tată, ogarul și plugul casei. Pentru Ion, bețiv și jumătate, rămăsese doar un gol surd, fără nimic de plâns.
Totuși, nu era și piatră. Cinci ani au stat împreună, două fete aveau. Când, în 43, poștașul a lăsat la poartă scrisoarea care-i îngheța sângele-n vine, inima nu i s-a sfărâmat, ci doar a prins o poleială de gheață subțire. Și-a plâns necazul o noapte, cu capul în pernă, să nu-și trezească fetele. A doua zi, la răsărit, viața cerea ce i se cuvinte: foc la sobă, găini de hrănit, Viorica dusă de mână la școală. Necazul putea să aștepte.
Da parcă nici nu l-ai fi iubit, Mărioaro! șușoti, pe sub mustăți, vecina Catrina. Nici nu bocetezi, nici nu bocești, zici că-l doare capul pe Popa la predică.
De ce-aș pune plânsul pe tarabă? i-a răspuns Mărioara liniștită, privirea pe geam la damblaua ce se usca pe brazdă. Am copii de crescut, casă de ținut. De-om vrea, o să plâng eu când s-or termina toate. Acum nu-i vreme.
Catrina a ridicat din umeri. Nu pricepea, dar nici să judece nu-i venea. Că femeia asta, care ținea tot universul sătesc pe umeri mai zdravăn ca un bărbat, nu făcea rău nimănui. Le-a crescut pe fete cu blândețe, sub mască de severitate și ele au crescut cuminți și săritoare.
Mărioara lucra la poștă. În război, numai plicuri cu dor, picioare de pui și, cel mai rău, plicuri negre. După 45, au umplut bărbații biroul, cu ochi bănuitori și inimi nevindecate. S-a dus vestea în Răioasa: pe lângă văduva lui Păduraru joacă flăcăii de la oraș că nici la hore nu vezi. O fi și ceva de capul ei!
Cică Ilie Caraman, tâmplarul, are numai ochi pentru tine! șopti Catrina, la poștă. Trimite scrisori pe la Chișinău, numai să-și aducă aminte cineva și de el…
Flori, miere, stafide… găsește mereu motiv să rătăcească printre scrisori râse Mărioara. Numai de plictiseală!
Nu e! Ești pierdere pentru bărbații satului! scânci Catrina. Îi e frică de dumneata, nu știe cum să tragă aer.
Păi la ce-mi trebuie-mi, dacă nici curajul să întrebe nu are? încheie Mărioara, tăios.
A încercat satul s-o cupleze cu alți inși: orbi, șchiopi, posaci. Fata lui Vasile, văduv de război, încerca să-i pună pe cap tatăl, dar Mărioara doar surâdea. La un moment dat, Catrina s-a săturat:
Ce-aștepți, fată? Doar n-or ține bărbații cât potcoava la cal! Să nu-ți pară rău…
Eu nu aștept nimic răspunse Mărioara, aproape obosită. Nu-mi trebuie bărbat doar de samavolnicie. Am avut destul. Nu bucurie, nu ajutor, ci doar o grijă în plus.
La fete nu te gândești? o împungea vecina. Or fi rămânând fără cap de familie.
La ele mă gândesc ziua și noaptea. Bărbații au chef de servitori, nu să fie sprijin. Una la casă, trei să spele izmenele. N-am nevoie. Să-și caute văduvii alte fete…
Mărioara nu-i era dintre acelea care se mulțumeau cu orice cămașă bărbătească trecea pragul. Ori i-a trecut gustul după o tinerețe amară, ori știa că, la treburile satului, ce poate face un bărbat poate face și ea. Libertatea, chiar amară, era mai demnă decât căldura iluzorie sub o plapumă străină.
1948.
Fetele creșteau sub ochiul Mărioarei. Viorica avea aproape doisprezece, Lenuța un an mai puțin. Erau blânde și pline de avânt, crescute nu cu dulcegării, ci cu fapte: haine curate, patul aranjat, privirea dojenitoare dar plină de drag. Altceva nu le trebuia.
Pe deasupra satului s-a ivit unchiul Simion. Venise de la oraș să-și vadă bunica și-a întrebat pe la poștă de nu-i trebuie Mărioarei vreo mână să repare prispa. Bineînțeles că Mărioara era obișnuită să stea cu ochii pe meseriaș: dacă nu spunea ea, ieșea acoperișul strâmb! Dar Simion s-a apucat de lucru și, cu un zâmbet șugubăț, a strigat către ea:
Fă-ți treaba în liniște, mă descurc!
Dacă nu te supraveghez, mi-o face de două ori… i-a răspuns ea, fără acreala obișnuită.
Lasă, Mărioară, lângă o frumusețe de-a ta chiar mă simt inspirat! glumi Simion.
Femeia a roșit, dar a stat și s-a uitat atentă la cum îi bubuie ciocanul și cum prindea scândura. Ba chiar n-a avut ce comenta. Lucrare de nota zece. Când a fost să plătească, Simion râde:
Mai bine fă-mi un ceai cu coacăze decât să-mi dai banii ăștia degeaba!
Primește-i, nu te juca! Dar de ceai, sigur le fusei și eu setată la cât te-am urmărit.
Au băut ceai, au vorbit de toate: acoperiș, cotele la grâu, via, șindrila. El nu se târguia ca alți bărbați cu pretenții, ci o asculta cu drag. În scurt timp veneau fetele de la școală: Viorica se furișa, Lenuța, însă, era mai curată la suflet:
Eu-s Lenuța!
Și eu, Simion! Încântat!
Un dialog sclipitor s-a legat între unchi și copil: ea cu plantele de la școală, el cu frunze rare din parcul din Iași, ea cu pisica Mița, vânătoare de șobolani, el cu dulăul Costel, ce adusese odată acasă un arici!
De atunci, Simion trecea mereu pe la Mărioara: ba să spargă niște lemne, ba să care apă. Ajutorul lui nu venea cu oftaturi de plată, ci cu glume și o normalitate plină de bunătate. Viorica și Lenuța l-au adoptat fără grețuri. La plecare, Simion i-a adus Mărioarei un buchet sărac de albăstrele și musetel:
Se termină concediul, plec la oraș. N-aș da anii din Răioasa pe nici o capitală din lume!
Și… ai să te întorci? întreabă Mărioara, cu sufletul la gură.
Cine știe? Poate peste un an, poate peste doi… Să le săruți pe fete din partea mea!
Când s-a închis ușa, femeia s-a rezemat și, pentru prima oară după mult timp, a plâns. Singurătatea pe care și-o obișnuise a căpătat un gol nemărginit, rece ca o fântână necurățată.
Maică, ceva s-a schimbat la mama îi șoptește Viorica Lenuței. Nici nu mai ceartă; e și tristă, și bună!
Și eu am văzut. Ieri am vărsat zamă, n-a zis nimic. Doar a oftat, și-a șters.
Nici Mărioara nu pricepea. Până atunci s-a descurcat, n-a simțit niciun dor. Dar de atunci, tristețea dulce-acrișoară a prins rădăcini.
Un necaz a venit peste sat: bătrâna Paraschiva, bunica lui Simion, a dat colțul. El a venit la înmormântare și Mărioara îl aștepta cu sufletul pus pe masă de emoție. După puțin timp, a coborât hotărât la ea:
Nu mai pot așa. Hai să socotim: vii tu la mine, vin eu la tine! Dar să nu mai trăim din amintiri.
Doi ani s-a perindat Simion la Răioasa: ba concediu, ba sfârșit de săptămână. Mărioara i-a întors vizita de trei ori. A aflat că până la război a avut și el nevastă, dar s-a dus cu altul, funcționar din oraș. După război, nu i-a mai venit copii, doar dor.
Nu mă supăr. Nici nu mă mir. După război, cine rămânea pe acasă…
I-a iubit pe Viorica și Lenuța ca pe fetele lui, cu un fel de dragoste reținută, dar adâncă.
De la sat nu pleci așa, cu una, cu două i-a zis Mărioara. Buletinul stă la primărie. Tu ești șofer, vine la noi un camion de la fabrica de lapte, tocmai trebuie șofer.
Și-așa s-a mutat Simion la Răioasa. De atunci, la casa Pădurarilor a înflorit ca un trandafir târziu: el era liniștea și sprijinul, iar Mărioara soarele de pe cerul amurgului său. După câțiva ani, Viorica termina școala și voia să meargă la oraș la liceu sanitar.
Nu i-aș da drumul, e încă mică! bombănea Mărioara.
Las-o. E isteață, se descurcă. Să-și facă rostul, să-și facă omul casă dacă vrea!
A plecat. În vacanță s-a întors, cu ochii în lacrimi:
Mamă… sunt însărcinată…
Mărioara aproape că s-a sufocat. Sub puloverul larg, burta prindea rotunjime. Era să înceapă sfada, dar Simion doar a atins-o ușor pe mână:
Să bem apă și om vedea. Nu stai să fii mamă, ci bunică!
Nu va avea tată. Soldatul a dispărut, nu vrea să știe, s-a topit ca pită-n lapte.
Eh, de la înghețată și cinema rar se umple satul de copii zise Mărioara printre dinții strânși.
Las-o! o opri Simion, și s-a așezat lângă fată. Ce să facem? Îl primim pe prunc cu drag, numaidecât. Măcar de s-ar întoarce soldatul: ar avea și al nostru un tată.
Care? murmură Viorica, pierdută.
Feduț! răspunse Simion, cu atâta haz încât, printre lacrimi, și fata izbucni în râs.
Și dacă e fată?
O să vedem, la botez! râse el de-a dreptul.
Tocmai veselia și firescul ăsta a dezlegat necazul greu de pe umerii lor. Viorica s-a liniștit, Mărioara a început să tricoteze botoșei. Fata a luat concediu de maternitate să nască acasă. Cu cine rămâne copilul dacă ea va pleca înapoi la școală?
Noi, a zis Simion, de parcă ar fi zis învârt o mămăligă.
Și Viorica i-a aruncat o privire de mulțumire, de zici că i-a dăruit cerul. Mărioara simțea sufletul deschizându-i-se, o speranță nouă, molcomă.
S-a născut o fetiță: au botezat-o Nadejda, dar Simion, odată convins că va fi Fedea, i-a rămas la porecla asta. În familie, toți râdeau: ba Nadina, ba Nadejda, ba Fedea.
Nu-i Fedea, e Nadina, să știi! bombănea Mărioara, dar râdea cu ochii mari.
Așa mi-a venit, Fedea să rămână! dădea Simion din umeri, scuturând fetița și cântându-i o doină inventată.
Când o vedea așa, inima Mărioarei se strângea, dar de bucurie grea, nu de supărare. Se mai necăjea pe Viorica, că prea repede s-a distanțat de copil, dar tot ura i se dizolva când îl vedea pe Simion ținând fetița cu atâta grijă că părea din cristal și devenind alt om.
Las-o în pace. Fata ne-a dăruit o minune, îi spunea el răbdător. Parcă Nadejda-i copilul nostru.
Și eu simt la fel, crăpa Mărioara. Credeam că n-o să simt atâta dragoste la bătrânețe.
În scurt timp, Viorica a plecat la studii, iar Nadejda a rămas acasă cu bunicii adoptivi. Mărioara lucra în ture, Simion și-a aranjat programul. Amândoi se învârteau în jurul micuței, plini de o fericire pe care n-o cunoscuseră nici în tinerețe. Simion era o bonă desăvârșită: schimba scutece cu dexteritate, gonea somnul cu răbdare.
Mamă, cu noi ai fost tot așa de caldă? o întreba Lenuța, vrăjită de blândețea mamei față de fetiță.
Deloc, zâmbi ea. Atunci eram prea apăsată de viață. Acum, cu Simion, simt că trăiesc din nou.
Lenuța n-avea ce să-i poarte pică. Își iubea nepoata de parcă ar fi fost copilul ei. Singurul lucru pe care nu-l pricepea era cum de-a putut Viorica s-o lase așa ușor.
Anii au trecut. Nadejda a crescut în dragoste, știind că mama e departe, la oraș. Bunica și Simion i-au ținut vie imaginea, dar pentru ea acasă era acolo unde o țineau de mână cei doi bătrâni. Când Viorica a încercat s-o ia, ba la început de școală, ba când a făcut alți doi copii, ca pe Nadejda s-o pună la crescut prunci de data asta Mărioara i-a spus verde-n față ce avea pe suflet:
Pe Fedea n-o dai! a completat Simion, ca muntele când tună.
Viorica s-a dat bătută, iar Nadejda nici măcar n-a plâns.
Acolo unde sunt rădăcinile.
Nadejda și-a făcut studiile și a intrat la facultate. Drumurile lor s-au despărțit, dar n-a avut vreo urmă de ură.
Avea ce-i mai de preț: casa bătrânească din Răioasa, unde mirosul de pâine coaptă și de mere proaspete nu lipsea niciodată; avea bunica Mărioara, cu mâinile ei crăpate, dar calde și sigure; și-l avea pe Simion, care o striga, până la bătrânețe: Fedea mea cea cuminte!
Se întorcea în fiecare vară acasă, iar la Răioasa timpul părea să curgă mai domol, mai gros, mai viu. Ajuta la grădină, ședea cu ai săi pe prispa reparată de Simion, ascultând istorisiri uitate. Îi privea pe amândoi: în ochii lor, se citea bucuria, blândețea și tot ce au trăit împreună.
Într-o seară, Nadejda l-a întrebat, privind apusul roșu peste sat:
Bunu Simion, ți-a părut vreodată rău că ai lăsat orașul pentru satul nostru?
El a tras-o pe Mărioara lângă el și a privit-o cu drag.
Sat departe? Nu, Fedea. Eu nu am fugit de undeva. M-am întors acasă, aici unde am căutat rădăcini. Nu-i rădăcina unde te-ai născut, ci unde te așteaptă cineva, fără să știe că te așteaptă.
Mărioara i-a pus mâna peste a lui și i-a zâmbit rar, cum numai ea știa cu toată seninătatea din lume.
Uite, și floarea de floarea-soarelui, dacă o lași, găsește, mai târziu, razele ei de soare, chiar când lumea spune că deja e trecută de floare.
Nadejda se uita la acești doi oameni și înțelegea că adevărata moștenire a lor n-a fost casa sau pământul, ci această forță tăcută, greu de bătut: puterea iubirii ce nu se teme de vreme, tăria răbdării și curajul de a fi casă unul pentru celălalt. Oricât s-ar duce departe, rădăcinile îi vor rămâne aici, sub acest cer, lângă acești bătrâni ca doi mari floarea-soarelui, care și-au găsit soarele, poate târziu dar curat și adevărat. Asta e bogăția ce ține o viață-ntreagă pe pământurile astea.
