În anii surzi ai lui 1943, într-un sătuc uitat de lume, ea purta doliul după bărbatul plecat pe front cu atâta grație, că vecinele mestecau invidios măcriş de ciudă. Noul ei ales părea prea bun ca să fie adevărat, și toată lumea aştepta ca masca să-i cadă. Dar a căzut, ce să vezi, nu de pe el, ci chiar de pe fiica lor cea mare, când s-a apucat aceasta să recupereze cu orice preț ce considera că i se cuvine…
Viața la țară, în Siliștea Grecilor, curgea domol, printre cețuri de dimineață, răcoare de seară și tălpi bătătorite. Printre săteni, Taisia Sârbu câștigase respect nu gălăgios, dar înrădăcinat, ca trunchiul unui nuc bătrân. Despre ea se zicea: femeie tare, cuvântul dat e cuvânt sfânt, la treabă nu oftează. S-o măritat de tânără, abia ieșită din basma mamei, cu Nicu Sârbu, și nu trecuseră doi ani, că adusese pe lume pe Viorica, apoi pe Lenuța.
Dar trăitul sub același acoperiș nu se lăsase cu romanțe cu privighetoarea pe fereastră. Băutura amară era musafir fidel, iar Nicu, sub sticlă, devenea zmeu cu suflet rătăcit. Să-l lase? Nici n-a clipit cu gândul! Sătenii și mama-soacră s-ar fi crucit: bărbat beat nu-i motiv să destrami casa. Că doar femei fără bărbați care duc și gospodărie, și copii, și ogorul, râul satului e plin. Nicu nu era sfânt, dar era sprijin la casa omului. Și, ce-i drept, Taisia nu era plângăcioasă, tăcea și ducea povara cu demnitate moștenită din neam în neam. Totul strălucea la ea: ograda, podelele, copiii, și nicio vorbă rea pe la urechi de la dânsa.
Parcă și Nicu o prețuia în felul lui. N-a ridicat mâna la ea, vorba proastă nu i-a aruncat, iar la birt, dacă dospea câte-o laudă, era despre soție.
Norocul tău, Tăsi, clătina din cap vecina, tanti Agripina, al meu, Ion al meu, așa bombăne și răcnește, de-mi sar oile din bătătură. Nicu al tău, parcă ar fi domn.
Taisia nu zicea nimic, dar nici recunoștința nu-i sclipise niciodată în ochi. Ea fusese crescută în ideea: ți-ai ales, cu el să te duci, fără să te întorci. Să mulțumești pentru ce ai. Așa că-și lua partea de tandrețe pe furiș, iar noaptea, când Nicu aducea iz de spirt ieftin în pat, strângea din dinți și privea în tavan bănuțul de lumină, ascultând cum răsuflau, liniștite, fetele.
În 41 a venit războiul. Au bocit tot satul după bărbați. Nici ea nu s-a lăsat mai prejos, dar nici n-a simțit vreo prăpastie în suflet; să fim serioși, și oricum fusese singură-n gospodărie și mamă, și tată, și truditoare de rând. După Nicu, frânt cum era de viciu, a rămas în ea doar un gol cărămiziu de care lacrimile s-au izbit în zadar.
Nu era din piatră, totuși. Șase ani trăise cu el, și două copile mici se jucau pe marginea fustei ei. Când, în 43, poștașul i-a adus plicul negru și rece al morții, nu i s-a spart inima, ci parcă s-a glazurat cu un strat subțire și dur de gheață. Și-a plâns porția în noaptea aia, cu fața-n pernă, să n-audă fetele. Dimineața, viața o striga: foc la sobă, găini de hrănit, Viorica de dus la școală. Durerea avea să aștepte la rând, după cartofi și varză.
Parc-ai și uitat de el, a oftat vecina Catrina, nici nu te văd plângând, îți vine să și zâmbești printre oameni.
Cui îi trebuie lacrimile mele? a răspuns Taisia pe ton blând, cu privirea fixată în gol, spre straturile arate toamna. Copiii cer de-ale gurii, casa nu se îngrijește singură. Se-aude că la oraș nu-i pâine, hai că or să-mi bată-n poartă să ceară de-ale gurii pe nimic. Durerea e a mea și rămâne aici nu-i de pus pe tarabă s-o vadă lumea.
Și munca ce are cu jalea? s-a încăpățânat Catrina.
Are, că de n-ascult la ceapa pusă dublu ori la câte găini trebuie ținute peste iarnă, stric ce-i de mâncat la copii. Iar cine nu are minte la treabă, rămâne și fără jale, și fără de-ale gurii. Pe urmă, oi mai ofteza și eu, i-a tăiat-o Taisia, de data asta.
Catrina a dat din umeri, nedumerită. Dar n-avea curaj s-o judece; nimeni nu se încumeta s-o judece pe Taisia, care ducea lumea întreagă la spinare: părinte bun, mamă severă, vecină ajutătoare. Fetele creșteau harnice, zâmbitoare, deprinse cu munca la ea totul mergea cu rost.
Muncea la oficiul poștal; pe sub palmele ei treceau fel de fel de vești, scrisori plânse, pachete și, în timpul războiului, tot atâtea plicuri negre ca al ei. După pace, însă, au apărut pe la magazin bărbați întorși din război, și femeile satului au început să șușotească: Tu, ai văzut, Taisia nu-i lipsită de pețitori! Mai că n-au la fel de serios cum n-am văzut nici la domnișoare.
Zice c-ar fi Nicandru Lemnaru, tâmplarul nostru, topit după mata, a venit într-o zi Catrina, așezându-se pe băncuța poștei.
Trebuie că trimite hârtii la neamuri după prune uscate și miere, numai ca să te zărească! a chicotit Taisia, legând o balotă de ziare.
Ba nu! I-am auzit pe mătușa lui, Severa: Băiatu meu e încins, parcă-i cuma arde fitilul la lampă, nici nu poate să se apropie de dânsa!
Și la ce-mi trebuie bărbat care nici nu poate să-mi zică o vorbă pe șleau? a dat Taisia scurt, fără să-și bată capul. Lasă-mă, nu-mi trebuie. Ne descurcăm și noi.
Au încercat să-i mai lipească prin sat. Fata lui Efim Lupulea, de-abia întors de pe front, mereu găsea motive să-și aducă tatăl pe sub nasul Taisiei, dar ea zâmbea doar bătrânește: Las că văd unde bați, draga mea!.
Ce tot aștepți, măi femeie? Fata are nevoie de tată, bărbații sunt pestriți și puțini, văduvele oftează și-acum, numai tu pari ceva… prințesă!
N-aștept nimic! a răspuns Taisia, obosit, dar sigură. Nu-i nevoie de bărbat numai ca s-agăți pantalonii prin casă. Destulă viață am dus cu-unul, a fost numai povară. Și la ce-ajută două perechi de pantaloni la fetele mele? Numai bătăi de cap și rușine pe degeaba. Păgubiți n-au fost niciodată cei ce n-au avut soți, crede-mă!
Rămâi fără soartă, și tu și fetele, a oftat Catrina, ridicându-se.
Taisia n-o lua în serios. Se deprinsese să-și cârpească nevoile singură, și ce nu putea, plătea cât un pachet de țigări și i se făcea. Libertatea, chiar dacă amară, era mai dulce decât o iluzie de liniște.
1948.
Viorica avea doisprezece, Lenuța unsprezece ani. Munceau, învățau, sărutau mâna mamei și se bucurau, fără să ceară mai mult de la dânsa decât acea blândețe puțin arătată: fuste lipite, tăcere caldă, ochi drepți, fără amenințare. Ce mamă să vrei mai mult?
A apărut însă un personaj nou și, ca un fir de soare pe după ploaie, spiritul ei s-a modificat. Dădea din când în când câte-un cântec în timp ce făcea de mâncare, zâmbetul îi juca pe buze mai des, și, culmea, îi mai scăpa o mângâiere la păr. Fetele nu pricepeau de unde și până unde atâta veselie nemotivată.
De unde? Din oraș a venit unchiu Ștefan la soră-sa mare, nevoie să-i repare casa, și, auzind că Taisiei i s-a stricat pridvorul, s-a oferit să-l repare.
Taisia se aștepta, ca de obicei, să-i explice omului pas cu pas: altfel, bărbatul face cum îi vine. Dar Ștefan s-a dovedit altfel.
Înțeles, mătușa, mă pun pe treabă, și în colțul ochilor i se adunau riduri de veselie. Vezi-ți de copii, că jos n-oi face pagubă.
Să nu-mi lași casa fără scări ca s-ajung să sar pe fereastră! a bombănit ea mai în glumă.
După cum o să vezi chiar dumneata, a întins el zâmbetul.
Și adevărul era că bărbatul lucra cu sârg, priceput, fără mofturi.
Gata treaba! a chemat-o la verificat.
Ea a venit cu banii pregătiți, dar Ștefan i-a făcut cu ochiul:
Lasă bancnotele, Tăso, dă-mi o cană de ceai; atâta osteneală nu face!
Hai, că te cinstesc, da s-o ții minte. Banii tot ți-i dau! Ceai, se subînțelege, să nu ne usuce vorba-n gură.
Așa au pornit o discuție la un ceai dogoritor despre cum se repară acoperișul, cine dă la sfat pentru răsaduri și despre frunzele rare de arțar din parc. Când a ajuns Viorica de la școală, a salutat și a dispărut. Dar Lenuța, mereu pusă pe socializat, a intrat-n vorbă:
Eu sunt Lenuța!
Și eu Ștefan. Încântat!
Au pornit să caute subiecte de discuție: flori, pisica Mărioara a casei, câinii pe care i-a avut el când era flăcău.
Când s-a ridicat să plece, Ștefan s-a oferit și la tăiat de lemne sau adus de apă.
La cât ceai am băut, cred și eu că dau de fundul putineiului!
A continuat să treacă pe la ele, chipurile cu vreun ajutor, deși venea mai mult pentru vorbă bună. Cu Lenuța, ce să zic, era suflet pereche de la început; și pe Viorica ușor a prins-o cu câte-o povestioară.
Într-o zi a apărut fără treburi, doar cu un buchet năpădit de margarete:
Mi se termină concediul, trebuie să plec. Mă bucur că te-am întâlnit, Tăso.
Și… și când te întorci? a bâiguit ea, cu sufletul ghem.
Poate peste o vreme. Poate anul viitor. Să fii sănătoasă, și copilelor să le spui de mine.
Ea a rămas la ușă, cu ochii plini de apă sărată, simțind fior reci în călcâie. Odată cu el, și singurătatea a devenit altceva; nu mai era liniștea binecunoscută, ci un gol fără fund.
Mămică, parcă nu mai ești cum ai fost, a observat Viorica. Ești și mai blândă, și mai tristă uneori.
Așa am văzut și eu, murmură Lenuța. Azi, de-am vărsat ciorba, abia a oftat mama, nici măcar n-a zis nimic. A curățat locul și-am scăpat.
Nici Taisia nu știa ce apărare să-și mai pună. Trăise bine-mersi ani la rând singură. Acum, senzația aceea ciudată de dor dulce-amar îi creștea zilnic în piept.
Tragedia n-a ocolit satul: a murit bătrâna Sevasta, bunica lui Ștefan, și s-a știut că el va reveni la înmormântare. Taisia l-a așteptat cu inima cât pumnul.
La scurt timp după, el i-a spus simplu, cu palma pe masă, aproape atingând-o:
Gata, nu mai pot. Ori tu vii la mine, ori eu la tine.
Doi ani a mers Ștefan la Siliștea doar în concedii. Și ea de trei ori a ajuns pe la el, dând și de adevărul: avusese și el o nevastă, care, între timp plecase la directorul de panificație.
Ce să-i faci? Am fost socotit mort, ani de zile m-am chinuit, spunea el fără ură. Viața merge înainte.
Copii n-avusese, iar după război medicii i-au spus direct că nici nu prea mai poate spera; d-aia ținea atât de mult la fetele Taisiei, că le iubea ca pe copii lui.
Din sat nu plec, fără aprobare n-ai cum. Mută-te tu aici, i-a zis Taisia după doi ani de drumuri și scrisori.
A venit Ștefan la ei și, sub privirile satului, Taisia a înflorit ca o tufă de busuioc după ploaie. Era sprijin, echilibru, sursă de calm și sfat. Viorica a terminat apoi școala și a vrut la oraș, la postliceală să mă fac asistentă.
Să plece, a spus Ștefan. Unde e minte, găsește drum. Poate se-ntoarce, poate nu, dar meseria o are.
A acceptat Taisia cu greutate, dar mintea lui limpede a liniștit-o.
Viorica a studiat cu spor, dar rareori mai venea acasă. După primul an, a apărut într-o vară plângând în hohote:
Mamă… sunt însărcinată.
Sub puloverul lălâu se ghicea burtica, obraji triști. Taisia era gata să își certe fata, dar Ștefan i-a atins discret mâna:
Nu te ridica, i-a șoptit și a adus fetei un pahar de apă. N-am avut copii, dar uite, ajung bunic! De ce plângi, copilă?
Nu va avea tată, a scâncit ea cu fața ascunsă. S-a făcut nevăzut pe motiv că nu-i treaba mea.
Istoria era, firește, pe scurt: ofițer în permisie, plimbări, filme și-o înghețată cu rezultate previzibile. Când a aflat, soldățelul s-a făcut nevăzut.
Ce copii ies de la cinema și înghețată?! a scrâșnit din dinți Taisia, strangulând o cârpă de masă.
Gata, tacă-te, a calmat-o Ștefan și i-a luat mâna fetei. Noi abia așteptăm s-apară pruncul! Ai să vezi, poate o revin și tatăl soldat; dacă nu, îl creștem noi pe Fănel!
Care Fănel?! a ridicat Viorica privirea.
Pruncul, răspunse Ștefan cu o seriozitate atât de caraghioasă că toți au izbucnit în râs. Dacă e fată, alegi tu numele.
Simplitatea cu care au primit noul destin a topit tot. Viorica s-a liniștit, Taisia s-a pus pe tricotat botoșei, iar academic vorbind, s-a hotărât: concediu de maternitate, fată la țară, continuă școala când poate.
Și cine stă cu copilul când ea pleacă?
Stăm noi, a răspuns Ștefan.
Viorica i-a privit dintr-o dată cu dragoste și rușine, iar Taisiei i s-a făcut cald la inimă.
S-a născut fata, botezată Nadina, dar Ștefan tot Fănel o striga cu duioșie. Ajunsese haz de necaz, căci întreaga familie o alinta ba Fănel, ba Nadina.
Nu-i Fănel, e Nadina! bombănea Taisia cu ochii strălucind.
O fi, dar așa mi-e mie drag, o legăna Ștefan, cântând o doină inventată.
Privindu-l, Taisia simțea un fior de fericire pe care nu-l cunoscuse niciodată. Se supăra pe fata ei, care nu dorea să se apropie prea mult de copil, dar vedea mâna soțului, care ținea copila ca pe o floare de sticlă, și totul trecea.
Nu mustra fata mult, i-a spus Ștefan într-o seară. Ne-a adus un miracol. Mă gândesc adesea că Nadina e ca fiica noastră, nu nepoată.
Simt și eu la fel, a șoptit ea.
Când Nadina a împlinit opt luni, Viorica s-a întors la școală. Taisia s-a mutat la orar schimbător, Ștefan s-a repliat, și au devenit bona și bunicul perfect. Orice scutec ori legănat dădea lecții tuturor bunelor soacre.
Mamă, ai fost și cu noi la fel?
Nu. Atunci viața era grea și eu, amară. Acum, cu el aici și cu Nadina, parcă am reînvăţat să fiu mamă.
Lenuța nu suferea din cauza asta. Știa că nepoata Nadina era sufletul casei și nu înțelegea decât un singur lucru: de ce soră-sa a putut renunța ușor la o asemenea comoară.
Anii au trecut. Nadina a crescut iubită și ocrotită. Știa că are mamă la oraș, care muncește, dar bunicii i-au împământenit imaginea mamei atent ca să nu-i dispară din suflet. Știa, totuși, clar: acasă și soare erau bunicii Dede Ștefan și buna Taisia.
Când Viorica a încercat să-și ia fata la oraș, să aibă grijă de frați, a întâlnit oțel în privirea Taisiei. Ștefan a adăugat doar: Pe Nadina nu ne-o ia nimeni fără luptă clară. Viorica a renunțat, iar Nadina, spre rușinea și tristețea mamei ei, nici nu a plâns la despărțire.
Rădăcini.
Nadina a terminat liceul în Siliștea Grecilor și a mers la facultate. Viața le-a despărțit pe ea și Viorica, dar niciodată nu s-au certat. Nadina știa să aprecieze ce a primit.
Avea: o casă trainică, cu miros de mere coapte și pâine la cuptor. Avea pe bunica Taisia cu palme aspre și calde, mereu gata de îmbrățișare. Avea pe Dede Ștefan, care și la bătrânețe îi zicea Fănica mea preaiubită.
Vara venea acasă, pe prispa reparată de Ștefan, și timpul părea că refuză să treacă. Muncea la grădină, asculta povești de viață și privea cum bunicii se uitau unul la altul cu un amestec de resemnare, dragoste și complicitate.
Într-o seară, privind soarele la apus, și-a întrebat bunicul:
Dede, n-ai regretat niciodată că te-ai mutat la țară? Că ai lăsat orașul?
Ștefan și-a trecut mâna peste umerii Taisiei:
Sat? Regrete? Nici gând, Fănică. Aici mi-am găsit acasă. Rădăcina nu crește unde te-ai născut, ci acolo unde ți-ai găsit sufletul și unde ai fost așteptat fără să știe nimeni!
Taisia i-a pus mâna peste mână; zâmbetul ei, rar ca floarea albă din zăpadă, i-a luminat chipul.
Uite, s-a uitat la floarea soarelui de lângă poartă, chiar și floare uscată găsește soare, dacă destinul vrea să-nflorească încă o dată.
Nadina privea la cei doi oameni ai ei, buni și adânci ca pământul negru, și pricepea: adevărata moștenire nu stă în arie și grădină, nici în vreo leafă de 2000 de lei, ci în puterea de a duce, de a te ridica, de a iubi din nou și din nou.
Știa sigur: oricât o va purta viața, rădăcinile ei vor rămâne aici în casa aceea veche, sub acest cer, lângă acești doi bunici ce sclipeau ca niște floarea-soarelui bătrâne ce-și găsiseră, în sfârșit, soarele care să-i țină drepți.
Și asta era singura temelie după care nu mai cauți nicicând nimic altceva.
