Într-un an greu, 1943, într-un sat de provincie, ea a purtat doliu după bărbatul ei plecat pe front cu atâta demnitate, încât vecinele abia-și stăpâneau invidia. Noul ei ales părea prea bun ca să fie adevărat, iar toți așteptau momentul când avea să i se vadă adevărata față. Dar masca nu i-a căzut lui, ci fiicei lor mari, când aceasta și-a dorit să-și revendice ceea ce simțea că-i aparține.
Satul Poiana Țapului era ascuns între văi, sub cețurile răcoroase ale dimineții și serii, unde timpul părea să curgă lent, după rânduieli vechi. Aici trăia Domnica Țâmpău, femeia cu cea mai mare cinste din sat. O respectau toți, cu respect tăcut, ca pentru o casă trainică din stejar. Se zicea despre ea că-i tare la suflet, că nu-și lasă vorba în vânt, că nu s-ar plânge niciodată de muncă. Se măritase cu Gheorghe Țâmpău pe când abia punea optsprezece primăveri în cingătoare. În treizeci și șapte s-a născut Ilinca, iar după un an, Smaranda.
Viața lor împreună n-a fost decât uneori dulce. Gheorghe avea slăbiciune pentru rachiu, și Domnica a dus totul pe umeri casă, copii, și munca din ogor. Să-l fi lăsat? Cine s-ar fi încumetat la așa rușine? Nici părinții, țărani vechi din măduva satului, nici satul n-ar fi priceput vreodată asemenea gând. Bărbat cu patima licorii era la ordinea zilei, nu motiv de destrămat casa. Altele ridicau bordeiul singure, trăgând la jug fără soț. Gheorghe, oricum era, reprezenta sprijinul casei atât cât poate fi pentru cei de la țară. Domnica nu era dintre acelea care să se jelească. Ducea totul în tăcere, cu mândrie moștenită de la străbuni. Grădina o ținea ca la carte, casa mereu curată, iar pe la oamenii satului nu s-a auzit vreodată cuvânt rău despre el.
Și Gheorghe parcă o respecta. Nu ridica palma, vorbea cu mândrie despre nevasta lui pe la cârciumă:
Tu, Domnică, ai noroc cu bărbatul. Gheorghe te ține ca pe-un pahar de cristal! îi zicea Zoița, vecina. Nici nu ceartă, nici nu răcnește, de parcă-i altă din stirpe!
Domnica nu-i răspundea, dar nici nu-i confirma. Crescuse cu o vorbă sfântă: drumul pe care îl pornești, nu-l ocoli. Bucură-te cu ce ai și nu te plânge. Se bucura de câte o vorbă frumoasă de la bărbat, iar noaptea, când Gheorghe adormea adânc mirosind a rachiu, strângea din dinți privind în beznă, ascultând fetele respirând liniștit dincolo de perete. O tristețe adâncă, tăcută o cuprindea până-n gât.
A venit războiul în ’41. Bărbații au plecat cu alai și bocete. Și deși Domnica, rușinată, nici nu recunoștea față de sine, nu simțea nenorocirea răvășitoare ca celelalte femei. Făcuse oricum pe tatăl și mama în gospodărie. După Gheorghe, prins în mrejele băuturii, nu-i mai rămăsese decât un gol rece, loc unde nici lacrimile nu mai izvorau.
Dar nici de gheață nu era sufletul ei. Au trăit totuși cinci ani unul lângă altul, având și două fete împreună. Așa că, în ’43, când poștașul i-a adus plicul înghețat al veștii morții, lacrimile i-au curs doar o noapte, strânsă cu fața în pernă ca să nu trezească fetele. Dimineața a pornit viața ca de obicei: soba trebuia alimentată, găinile hrănite, Ilinca dusă la școală. Durerea aștepta.
Parcă nici nu l-ai iubit! îi spunea cu reproș Paraschiva, vecina. Durerea ta e liniștita, neîntreruptă. Pe oameni îi poți și zâmbi
La ce-ar folosi să mă vadă lumea plângând? răspundea Domnica, privind cu ochii după grădinile pustii de toamnă. Am copii de crescut, casă de ținut. Se zvonește că-n oraș nu mai este pâine. În curând tot la noi vor veni să schimbe ce-au pe-o pită. Jalea se poartă în suflet, nu pe poartă afară.
Da ce, muncitul înlătură necazul?
Atunci când grija e mare, nu-i timp nici de plâns. Numai la iarnă să avem acoperiș, mâncare Pe urmă, dacă rămâne loc de jale, o s-o port.
Paraschiva n-a priceput, dar nici nu îndrăznea să o judece. Poate cine n-a fost stâlp de casă nu cunoaște greutatea. Domnica nu rănea pe nimeni, își ajuta părinții, creștea fetele cum trebuie, cu drag ascuns sub masca de asprime. Și au crescut Ilinca și Smaranda cu frica de Dumnezeu, muncitoare și respectuoase.
La poștă lucra Domnica, toată lumea îi trecea prin mână: bucurii, supărări, scrisori cu veste și pachete. În anii războiului doar vești amare, plicuri negre și pachet frugal. Din ’45 s-au întors bărbați de pe front, și în sat începuseră șoaptele: că pe Domnica văduva fac ochi bărbații cu gânduri serioase, de nu cutezau la fete-neveste.
Am auzit că Dumitru Moșoianu, rotarul, te tot caută la poștă i-a șoptit Paraschiva într-o zi, așezându-se pe banca din fața oficiului.
Are nevoie, se pare, să trimită la neamuri mereu nuci și prune uscate! zâmbi Domnica, legând ziarul cu sfoară. Poveste-i asta, Paraschivo
Eu zic serios! sări vecina. Am auzit de la sora lui: Mitru al nostru, tare te poartă-n suflet
Ce să facă el cu una pe care-i e frică și să-i vorbească? făcu Domnica cu capul. Lasă! Mă descurc și fără bărbat altul.
Au încercat rudele și cu văduvi, și cu foști soldați. Fata lui Popa Dinu, abia întors de pe front șchiopătat, tot încerca să-și potrivească tatăl cu Domnica, sub tot felul de pretexte naive. Domnica le zâmbea blând.
Tu ce aștepți, draga mea? bombănea Paraschiva. Fetele-s grăbite să se mărite, bărbații-s numărați pe degete. Văduvele visează la sprijin. Tu stai ca o domniță
Nu aștept nimic răspundea Domnica, cu glasul obosit și blând. Nu-mi trebuie bărbat să țină loc de suveică la ușă. Am văzut câtă bucurie aduce unul. Dacă am nevoie de o mână la treabă, plătesc pe oricine din sat. Singurătatea, cât e amară, mi-e mai dragă decât grija unui om nepotrivit.
1948. Ilinca avea doisprezece ani, Smaranda unsprezece. Surorile învățau bine, ajutau în gospodărie. Fuseseră crescute cu sobrietate, dar cu o dragoste tăcută ce răzbătea dintr-o haină groasă, un pat așternut curat sau un priveghi cald la rău și bine. Pentru ele, n-ar fi trebuit mamă altfel.
Într-o zi, de parcă soarele a răsărit mai viu după săptămâni de ploaie, a apărut în viața lor unchiul Sandu. S-au prins fetele repede de schimbare: mama cânta pe la treburi, zâmbea mai des, era îngăduitoare de parcă îi fugitese suferința din suflet. O rază de bucurie a intrat dintr-o dată în casa lor.
Venit dintr-un orășel vecin, Sandu își vizita bunica și dăduse de veste că Domnica are nevoie de cineva să-i repare treptele de la casă.
M-am obișnuit să trebuiască să explic fiecare pas oricărui bărbat rosti ea încruntată, privind cum dă cu ciocanul fără supraveghere o să-mi faci dezastru pe scară!
Stăpână cum zici, drăguță, zâmbi el larg mai veselă-i munca cu așa priveliște.
S-a înroșit Domnica de la gluma lui, dar tot s-a oprit să vadă ce ușor lucrează bărbatul și ce frumos prind scândurile la locul lor. Nimic de adăugat, tot era făcut pe cinste.
Gata, să iei banii a zis ea, întinzând câteva hârtii de lei.
Mai bine-mi dai un ceai decât banii aceia, răspunse el cu blândețe. E păcat să iei plată de la săraci pentru o treabă ca asta.
Fără prostii, ia de aici răspunse cu o voce caldă dar ceai, desigur, bei. Sigur ți-e gura uscată după atâta treabă.
Și-au stat de vorbă la ceai, ba despre crăpăturile din acoperiș, ba despre unde să găsești șindrilă bună, ba despre toamna prea devreme. Sandu nu și-a subestimat munca, dar o lăuda mereu pentru felul în care ține gospodăria. Ilinca, cumințică, a salutat și a dispărut. Smaranda însă a pus ochii pe străin.
Eu sunt Smaranda!
Eu Sandu, încântat, fată harnică.
Au vorbit de-ale copilăriei. Smaranda de coada motanului Mitică, Sandu de câinele Bubi, care îi aducea iepuri de mic. Îi plăcea să râdă cu fetele, să asculte povești.
A început să vină mai des, la vatră, și când nu era treabă. Odată a venit cu un buchețel de flori de câmp.
Concediul mi s-a scurtat, Domnico zise, întinzând floarea. Plec, dar tare îmi pare bine că te-am cunoscut.
Și când mai vii? ieși din gura ei abia șoptit.
Cine știe, poate peste jumătate de an sau poate un an. Să-mi pupi fetele.
Femeia a rămas mută, cu o durere misterioasă în piept. După ce a închis ușa în urma lui, o lacrimă caldă i-a alunecat pe obraz. Singurătatea, cu care se deprinsese, acum îi apărea nu ca o umbră tăcută, ci ca o prăpastie rece.
Mama parcă nu-i mai la fel, i-a zis Ilinca surorii. Și-i bună, și tristă deodată.
Am și eu senzația, a murmurat Smaranda. Nici când am vărsat supa nu m-a certat Doar a oftat și a șters.
Nici Domnica nu se pricepea să-și explice neliniștea din inimă. Trăise și fără dragoste, dar acum o dorință dulce și amară o frământa.
A venit vremea, și pe neașteptate, Sandu s-a întors la moartea bunicii. Și-a găsit loc lângă Domnica, de data asta cu hotărâre:
Ajunge cu dus-întorsul, o privi drept în ochi. Ori vii tu cu mine, ori mă mut eu aici.
Doi ani tot a făcut naveta, ba ea la el, ba el la ea. A aflat că fusese însurat, dar soția îl părăsise pentru altul cât era pe front:
Nu-i condamnă, zicea Sandu cu răbdare. M-a crezut mort; a ales siguranța.
N-au avut copii, și poate din durerea asta s-a împlinit legătura lui cu Ilinca și Smaranda.
Nu-i așa ușor să pleci din sat, a spus Domnica. Dacă vrei, mută-te aici. Am auzit că la fermă iau șoferi pentru mașinile de la colectare.
Și s-a mutat Sandu la Poiana Țapului. Și Domnica a înflorit ca o floare târzie, dar mai frumoasă decât oricând. El a fost stâlp, adăpost, prieten. Ani mai târziu, Ilinca a absolvit școala cu gând de oraș.
Mai bine-ai ține-o acasă, se frământa Domnica. E prea mică să meargă singură.
Las-o, zicea calm Sandu. Fata-i deșteaptă, meseria o să-i folosească. Dacă vrea, se întoarce; dacă nu, se descurcă, drumul ei e altul.
Domnica, cu încredere, a lăsat-o.
Ilinca învăța bine, dar într-o vară s-a întors din oraș plângând:
Sunt însărcinată, a exclamat, ascunzând fața.
Cât pe ce să răbufnească Domnica, dar Sandu i-a atins brațul cu blândețe:
Hai, stai jos, și s-a apropiat de fată cu un pahar de apă: N-a fost să fiu tată, dar uite că-s bunic. Ce plângi, măi Ilinca? Tatăl copilului?
Nu vrea să audă, oftă ea. M-a lăsat singură.
O poveste tristă: militar, plimbări, film, o înghețată și apoi, când a aflat, s-a făcut nevăzut.
Domnica era furioasă; Sandu interveni din nou:
Ce s-a întâmplat, s-a întâmplat. Să știi că nu ne e rușine cu copilul tău. Cine știe, poate soldatul vine la capătul minții și va fi tată lui Fănel.
Cine-i Fănel? ridică uimită ochii Ilinca.
Băiatul! răspunse Sandu cu un zâmbet șugubăț. Și a zis-o cu atâta veselie încât Ilinca a zâmbit printre lacrimi, iar Domnica abia n-a izbucnit și ea în râs.
Dar dacă-i fată?
Atunci alegi tu cum vrei, dar eu simt că-i băiat.
Acceptarea caldă a îndepărtat spaimele. Viața mergea înainte. Domnica a început să croșeteze ciorăpei și căciuli. Soluția a fost ca Ilinca să ia o pauză de la facultate, să nască acasă, apoi, după un an, să continue.
Dar cine va crește copilul când pleacă ea?
Noi, răspunse simplu Sandu.
Ilinca i-a privit cu recunoștință. În ea s-a aprins o speranță nouă.
Adu-l la mine pe Fănel, murmura Sandu, ridicând-o pe fetiță din brațele mamei sleite. Însă s-a născut fată, și au botezat-o Ana. Dar Sandu nu se dezminți: o striga ba Fănel, ba Fănița. Curând toată casa râdea, alternând între Ana și Fănel și chiar Fănuța.
Nu-i Fănel, e Ana! bombănea Domnica cu ochi strălucitori.
Deloc, e Fănel, răspunde Sandu, legănând pruncul cu o melodie doar a lui.
Domnica îl privea și simțea cum o copleșește fericirea liniștită. Era supărată pe fată pentru lipsa de implicare, însă când îl vedea pe Sandu, bărbatul robust cu mângâierea lui caldă, toată mânia se topea, lăsând loc unei împăcări adânci.
Nu fi aspră cu ea, îi zicea el Domnicăi. Fata asta ne-a dat un dar cum nici n-am visat. Nu-mi mai pot imagina viața fără Fănița.
Câteodată mă gândesc, îi șoptea Domnica la ureche, sprijinindu-se de el, că parcă ar fi a noastră, nu nepoată.
Așa simt și eu, zicea el cu duioșie. Am acceptat cândva că nu voi avea copii, iar acum e darul vieții la bătrânețe.
Când Ana-Fănel a făcut opt luni, Ilinca s-a reîntors la studii. Domnica a trecut la un program de lucru lejer, Sandu și-a aranjat treburile să fie mereu aproape de micuță. Bătrânii se învârteau cu drag în jurul Anei, și Sandu se dovedea a fi cel mai bun bunic iarăși.
Mamă, ai fost și cu noi la fel când eram mici? a întrebat-o Smaranda, urmărind-o cum sărută piciorușele Anei.
Nu, răspunse sincer Domnica. Pe vremuri era altfel. Doar muncă și necaz, m-am asprit. Acum Acum, lângă el, simt că renasc ca mamă.
Smaranda nu s-a supărat. Știa că așa e și-l adora pe micuța Ana. Singurul lucru pe care nu-l pricepea era cum sora ei a putut pleca așa ușor, lăsând în urmă un asemenea dar.
Anii au trecut. Ana a crescut în dragostea bunicilor, știind că mama e departe, la oraș, muncind. Bunicii i-au insuflat mereu chipul mamei, dar fata știa clar unde e casa ei și unde îi e inima cu bunicul Sandu și cu bunica Domnica.
Când Ilinca a vrut s-o ia pe Ana la oraș, odată să-i fie bonă pentru frații mai mici, Domnica s-a împotrivit cu o hotărâre nouă, rareori arătată pe față. Iar Sandu a rostit cu fermitate: Pe Ana nimeni nu ne-o ia fără luptă!.
Ilinca a cedat, iar Ana, paradoxal, n-a plâns când s-a despărțit de mamă.
Unde-s rădăcinile.
Ana a terminat școala la Poiana Țapului și a mers la facultate. Viața a despărțit-o de mamă, dar n-a purtat ranchiună. A învățat să prețuiască ceea ce avea.
Și ce avea? O casă bătrânească, cu temelii ca de piatră, unde mirosea a pâine caldă și a mere uscate. O bunică Domnica, cu mâini brăzdate și calde, să îi vegheze copilăria. Un bunic Sandu, care și cu părul alb o striga Fănelul meu drag.
Venea în fiecare vară, lucrând la grădină și stând pe aceeași prispă pe care Sandu o reparase cu ani în urmă. Seara asculta povești, privind cum cei doi se priveau cu atâta înțelegere și recunoștință, cu o viață întreagă în priviri.
Într-o seară, privind apusul, Ana l-a întrebat:
Bunicule, nu ți-a părut niciodată rău că ai lăsat orașul și ai venit aici, într-un sat uitat?
Sandu a îmbrățișat-o pe Domnica și a zis:
Sat uitat? Nu, Fănel. Eu nu am venit aici să mă pierd, ci m-am întors acolo unde aștepta cineva sufletul meu, chiar fără să știe.
Domnica i-a luat mâna și i-a zâmbit cu o lumină rară ce-i îmbuna chipul aspru.
Și floarea, a adăugat ea, privind spre un soare rotund de floarea-soarelui la gard își găsește soarele și după ce-și crede floarea trecută.
Ana îi privea pe acești doi oameni, care s-au găsit târziu, dar trainic. A înțeles atunci că ce a primit ea cu adevărat nu a fost pământul, casa, ci acea forță tăcută, neclintită dragostea care nu se teme de timp, răbdarea ce știe să aștepte, și ideea că acasă nu-i decât acolo unde ești așteptat și primit mereu.
Și-a promis, privind la cei doi bătrâni cu părul ca soarele în amurg, că oriunde o va purta viața, rădăcinile ei vor rămâne aici, sub acest cer, aproape de doi bătrâni ce-au găsit în ei un soare târziu și adevărat. Asta e temelia cea mai trainică pe pământ.
