A fost odată, în anii mei de experiență ca educator la o grădiniță din Chișinău, un băiat pe nume Mihăiță Ghimpu. Mihăiță era un copil venit pe lume cu multe provocări: dezvoltarea întârzia, inima îi juca feste, iar deasupra la toate avea și buză de iepure cu despicătură palatină. Până la vreo patru ani, nici nu prea înțelegeai ce încearcă să spună, dar pe la șase, după nenumărate ședințe la logopezi și doctori, vorba lui s-a mai limpezit. Vorbea oarecum pe nas, cu intonații gâtuita, dar măcar devenea clar ce vrea să spună.
A venit și 8 Martie, anul ultimului lor an la grădiniță, sărbătoarea pentru mame. Și ne-am gândit să-i dăm lui Mihăiță o poezie să o spună în fața tuturor, cu toate că el era foarte rușinos din cauza felului în care rostea cuvintele și din cauza urmelor rămase pe buza lui. Sigur, știam riscul la care îl supuneam, dar totodată eram convinși că fără să fie provocat în fața greului, nu va avea cum să crească încrezător. Trebuia să-și înfrunte teama și să le arate tuturor și, mai ales, lui însuși, că e ca ceilalți copii.
Mai ales că tare și-ar fi dorit să stea lângă colegi la poezii; mereu când ceilalți recitau, el repeta încet, mișcând buzele.
Poezia aleasă era despre mame. Mama lui Mihăiță, Lenuța, s-a bucurat enorm că băiatului ei i s-a dat o poezie nu mai sperase că va primi încredințarea asta. Nici Mihăiță nu-și făcuse vreo iluzii, credea că n-o să fie acceptat, diferit fiind de ceilalți.
Au muncit mult zilnic repetau strofa, în fața oglinzii, unul în fața celuilalt, când încet, când tare, l-au pus să recite și în fața rudelor, ba chiar și într-o joacă de-a întrecerea.
Și iată că a venit ziua festivă. A venit rândul lui Mihăiță să-și spună poezia. După fața lui mică vedeai cât era de speriat, dar n-a zis că refuză. Doar a spus că recită pentru mama, doar pentru ea a și învățat versurile.
A ieșit Mihăiță, cu hăinuțe de sărbătoare și papion la gât, și-a început. Primele versuri le-a spus clar, cu curaj. Pe urmă, ori a obosit, ori s-a temut de ceva, a început să se poticnească. Când a ajuns la:
De pe scară, Vlad răspunde:
Mama-i aviator? Mare brânză!
Uite-a lui Mihăiță, de pildă,
Mama lui este (s-a gândit, forțându-și amintirea)
Mama lui eeee con-di-țio-ner!
În sală s-au auzit chicoteli. Sărmanul Mihăiță s-a făcut roșu, a privit în jos, și-a băgat mânuțele în buzunare, s-a bosumflat, dar n-a cedat, a continuat:
Iar la Tolea și la Vera,
Mamele lor sunt
Din spate se aude strigătul unui copil vesel:
Condiționere! Și sala a izbucnit în râsete.
Mihăiță s-a întors, și-a luat lumea-n cap și a fugit. Am ieșit după el, l-am ajuns lângă scări. Își ascunsese fața în perete și-și ștergea cu mâneca lacrimile de necaz. M-am aplecat la urechea lui roșie și i-am șoptit că cel care a strigat a făcut o glumă proastă, că nu e în neregulă el. Și l-am întrebat dacă nu vrea să mai încerce o dată să spună poezia, pentru mama și pentru mine, iar dacă are nevoie de ajutor, o să-i dau eu semn.
A mormăit că-i frică, dar tot pentru mama ar vrea să spună. I-am promis că stau lângă el, îl țin de mână și sunt acolo să-l ajut.
A acceptat, până la urmă. Am chemat îngrijitoarea să-i spele fața plânsă, și m-am întors în sală. Când s-a terminat numărul următor, am ieșit în fața părinților, cu genunchii frânți de emoţie.
Le-am spus:
Mihăiță are șase ani. Și cea mai mare parte a copilăriei lui a petrecut-o prin spitale și sanatorii. A fost operat de atâtea ori, încât aniversările nici nu le mai știe. Mulți ani nu a putut să vorbească, dar anul acesta, cu multă muncă, a învățat. Și a strâns tot curajul să iasă să spună o poezie de față cu toți. Dar vrea să spună versurile doar pentru mama lui. Haideți să-l încurajăm să ducă la capăt ce și-a propus.
Sala amuțise. L-am condus pe Mihăiță din spatele cortinei, el ținându-mă strâns de mână, cu ochii plecați. Era atât de serios acolo, micuț, dolofan, cu buzița lui ieșită în față, dar cu o voință de fier.
Din sală, mama lui a strigat:
Hai, Mihăiță, poți!
Hai, Mihăiță! a strigat și acel glas vesel, din spate. M-am așezat lângă el și i-am prins mâna.
Hai, Mihăiță, doar pentru mama ta, i-am șoptit la ureche.
A tras aer adânc și s-a pornit din nou de la început. A ajuns la versurile cu Mama-i aviator? Mare brânză! și, deși i s-au înroșit obrajii, nu s-a oprit:
Uite-a lui Mihăiță, de pildă,
Mama e po-li-ți-stă!
Iar la Tolea și a Verei
Două mame, in-ge-ni-ere!
A privit cu curaj în sală.
N-am mai văzut aplauze ca cele din ziua aceea. Toți băteau din palme copii, părinți, educatoare, personalul. Câțiva chiar stăteau în picioare. Restul poeziei nu a mai putut să-l spună, că era zgomot mare, dar nici nu mai trebuia: reușise să le arate cine este.
La final, profesoara de muzică m-a tras la o parte:
Te-aș bate de nu te-aș ști cât de slabă de înger ești, mi-a spus cu blândețe.
M-au podidit lacrimile pe loc, toată tensiunea a ieșit valuri. Femeia a zâmbit, m-a pus pe scaun și a continuat:
Oricum, cine câștigă, nu e judecat. Voi cu Mihăiță sunteți câștigători. Spală-ți ochii și hai la copii.
De ce mi-am amintit tocmai acum, după 13 ani? Pentru că, zilele trecute, mi-a ieșit în cale mama lui Mihăiță. M-a recunoscut și mi-a spus cu emoție că, anul acesta, băiatul ei a intrat la universitate, la buget, din prima, cu note mari la toate examenele. Și ghiciți la ce facultate? La filologie!
Mi-a mai transmis un mesaj de la el: Dacă nu era întâmplarea aceea, aș fi rămas tot un handicapat. Când mă gândesc, esența poveștii e una simplă: voința, puterea de a nu renunța. Important e că, dintr-un copil cu dizabilități, a ajuns om în toată firea! Și asta, pentru că cei din jur nu l-au respins, ci l-au ajutat să creadă în sine. Ar trebui să fim mai buni și mai răbdători, unii cu alții. Pentru că, până la urmă, fiecare dintre noi are nevoie de susținere ca să devină om mare.
