În ajun de Anul Nou, am intrat cu mama la Joc şi Jucărie. Era frig rău afară, dar acolo, între rafturile ticsite cu jucării, m-am îndrăgostit nebuneşte de o rochie. Roşie, tricotată, cu o margine albastră strălucitoare la poale şi la mâneci. Noi, de fapt, venisem să luăm nişte mărunţişuri cred că nişte globuri sau nişte beteală pentru brad.
M-am fixat însă pe rochia aia de parcă tot universul depindea de ea şi am început să insist la mama s-o probez. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că-mi vine ca turnată, parcă făcuse cineva tiparul după mine. Şi na, imaginaţia mea zbura deja: era un băiat la şcoală care-mi plăcea mult-de-tot şi tare aş fi vrut să mă vadă în rochia aia la serbare!
Stăteam în faţa oglinzii cu lacrimi în ochi, ţinându-mă cu ambele mâini de tiv, şi făceam pe neînduplecata. Mama, văzând ce tragedie se petrece în sufletul meu, a zis: Lasă, măi, Iulia, că ia mama leafă zilele astea, hai s-o luăm!
N-am fost eu mai fericită în viaţa mea, mare minune să mai prind atâta bucurie într-o zi! Am mers acasă ca pe nori, am împodobit bradul, am agăţat ghirlandele, numai domnul Frigider era mai gol ca burta la miezul nopţii: doar oleacă de unt şi nişte gheaţă au mai rămas.
Aşteptam cu nerăbdare leafa mamei. Şi ţineţi minte, pe vremea aia, în Republica Moldova, lumea muncea şi pe 31 decembrie, doar că-i lăsau să plece mai devreme. Vine mama acasă, amară ca pelinul: N-au dat salariile, le-au amânat!
Avea ochii plini de lacrimi, vocea tremurată, şi-i era mare ruşine că, vezi Doamne, sărmana fiică va sta fără masă festivă. Sinceră să fiu, nici nu mi-a păsat prea tare de mâncare, atmosfera era tot festivă, iar la televizor dădeau filme de Anul Nou pe atunci nu existau o sută de canale ca acum, doar TV Moldova 1 şi vreo unu-două ruseşti prăfuite.
Mama a fiert un ceaun de cartofi, a pus niţel unt, a ras ceva morcov peste care a turnat zahăr. Cam atât pentru meniul nostru festiv.
Ne-am aşezat la masă, mama s-a prăbuşit în lacrimi, am încercat să o încurajez şi n-am observat când am început să plâng şi eu, cu sughiţuri. Nu de mila cartofilor, ci pentru că mi s-a făcut o milă teribilă de mama, sufocantă ca o zgardă strânsă.
Într-un final, ne-am vârât sub plapumă amândouă, lipite una de cealaltă pe divan, şi-am urmărit gala de Revelion la televizor.
A venit şi miezul nopţii, bubuit de 12 ori ceasul. Pe palier, vecinii au ieşit cu pahare de spumant de Cricova, se pupau, strigau La mulţi ani! şi cântau cât îi ţinea gura. Numai noi am rămas la uşă, ca două statui.
Deodată, sună insistent cineva ba chiar de mai multe ori la uşă. Mama deschide: era tanti Paulina, vecina care toată ziua avea ceva de spus despre mine. Ba că n-am măturat la scară, ba că alerg prea tare şi o deranjez o babă arţăgoasă, teamă mi-era numai s-o salut, că nu ştiai niciodată ce scânteie îi aprinzi. Veselă de la ceva vin, s-a împins în mama şi s-a strecurat în casă, a inspectat masa noastră cu cartofi la mijloc şi, fără un cuvânt, a ieşit înapoi.
Peste vreo 20 de minute, nu a mai sunat la uşă: a început să lovească în uşă cu picioarele, de am sărit amândouă de pe divan; mama nu m-a lăsat să mă apropii şi s-a dus să vadă cine sparge uşa.
Cine alta, decât tanti Paulina! Intră ţanţoşă cu două plase burduşite de borcane, tăvi, caserole, şi cu o sticlă de spumant la subraţ. Strigă la mama să nu mai stea ca un lemn, să vină să o ajute, şi începe să scoată din plase salate, cârnaţi, o conservă de castraveţi muraţi, o jumătate de pui fiert, bomboane şi chiar nişte mandarine! Mama a început iar să plângă, dar parcă nu-i mai era la fel de greu. Tanti Paulina a tras-o de nas cu mâneca, i-a îndesat servetele sub ochi, a bombănit o înjurătură moldovenească din aia mai blajină şi a plecat.
După revelion, tanti Paulina a continuat să fie generalul scării şi spaima copiilor din cartier, dar niciodată n-a mai pomenit de seara aceea.
Când, după ani, au înmormântat-o cu tot blocul, s-a aflat că fiecare om de pe scară primise la un moment dat o mână de ajutor de la baba arţăgoasă şi, oricât de severă părea, toată lumea o iubea pe felul ei.
