Dimineața asta, într-un spital din Chișinău îmbrăcat în abur dens de lapte și marmură veche, o fată de optsprezece ani cu ochi ca două picături de ploaie rece a adus pe lume o fetiță. S-a aplecat peste niște hârtii o cerere scrisă cu litere tremurate și apoi fără să-și întoarcă nici privirea a pornit spre ieșire, cu pași fără zgomot, chemată de taxiul care aștepta ca un animal blând sub ploaia de vară. Nici nu și-a putut imagina, în somnul ei agitat, ce minune o să dea peste copila rămasă acolo
Seara, eu și soțul meu, Dumitru, am sosit la maternitate cu gențile pline de haine mici și inima plină de freamătul așteptării: urma să vină pe lume al patrulea nostru copil, într-o familie deja încâlcită ca o liană, plină de râsete și jucării aruncate peste tot.
Doi dintre copii sunt gemeni, Viorica și Florina, care au apărut brusc într-o noapte de aprilie ca două umbre colorate pe tavanul camerei nimeni n-a avut gemeni în familia noastră, iar de atunci, la fiecare sarcină, vorba care se învârte în casa noastră era: Oare n-or fi iarăși gemeni?
Bunicii au fost uimiți și ne-au sărit în ajutor ca niște îngeri ocupați, trăgând după ei pături înflorate și compoturi. La a doua ecografie, medicul cu față de poet ratat ne-a spus clar: Nu, totul e normal, nu mai încăpeți alții doi acolo!
Dar al patrulea ninja s-a născut singurel, mlădios și plin de energie, gata să sufle peste toate temerile și vechile griji, pe care le-am lăsat cu ușurință în camera de spital. Soțul meu achitase deja camera privată 2 600 de lei moldovenești, pe care i-a scos din portofel cu degetele tremurânde de emoție.
După câteva ceasuri, mi-au adus copilul la sân iar în acel moment, ușa s-a deschis larg, ca într-un vis cu coridoare fără sfârșit, și șefa secției, doamna Parasca Stanică, a intrat cu o umbră la colțul gurii: Avem o problemă
În aceeași dimineață, fata de optsprezece ani născută cu nume moldovenesc vechi, Felicia adusese pe lume o fetiță, scrisese grăbită că renunță la ea, și plecase cu taxiul, lăsând după ea o pată de parfum și niște vise neterminate. Nu putea merge prea bine după naștere, dar se strecura pe coridoare de parcă era vântul.
Copila, o mogâldeață rozalie, era perfect sănătoasă, fragedă ca un colț de pâine caldă; am simțit un junghi în suflet și-am gândit în sinea mea: Ai visat mereu la alți gemeni Dar dacă o iei pe asta mică acasă?
E ușor, îți putem scrie pe acte că tu ai născut-o a șoptit asistenta. Dar mi s-a zbârlit pielea la gândul că un copil atât de mic ar putea ajunge într-un orfelinat. Ce viitor ar avea acolo? Doamne, inima mea plutea ca un nor de vară
Desigur, asta e interzis. Procedura legală ca s-o adopți putea începe, dar ar dura luni timp în care copila ar sta printre străini, în vreun internat cu geamuri aburite.
Doamna Parasca, cu obraji roșii, prietena mea din afara spitalului, a adus sub braț această problemă ca pe o pisică udă găsită pe drum și nu știu dacă-am visat sau chiar mi-a întins-o.
O tânără mamă a ales să se piardă în lume imediat după ce-a născut;
O copilă fragilă, flămândă de dragoste, rămasă pe tărâmul spitalului;
Adopția legală, ca un drum înzăpezit, fără promisiuni clare;
O asistentă șefă care mi-a vorbit cu empatie, cum numai moldovencele știu să o facă.
Toate astea m-au copleșit, mi-au dat senzația că mă scufund prin valuri de vată de zahăr, visând la destine care se ating fără să se cunoască. Nașterea unui copil e mereu plină de speranțe, dar și de spaime neîntrebate iar viața ne poartă când spre râsete, când spre încercări, arătându-ne cât de mult avem nevoie unii de ceilalți și cât de fragile sunt sufletele atunci când un om nou răsare pe lume. Povestea asta îmi răscolește inima nopți la rând și-mi amintește cât de important e mai ales aici, sub cerul Moldovei să rămânem oameni, chiar și când norii visează altceva pentru noi.
