Dimineața asta, o fată de 18 ani, cu ochi mari ca două prune brumării de Codru, a născut o fetiță. După asta, a scris hârtia… știți voi care, a chemat un taxi pe aplicație și a ieșit din Maternitatea nr. 1 din Chișinău fără să se uite înapoi. Dar nici n-a putut bănui ce surpriză de zile mari va găsi pruncuța acolo…
Când am ajuns cu soțul meu, Lucian, la spital, aproape de asfințit, cu emoții în stomac ca la balul bobocilor, ne pregăteam deja să întregim lotul nostru familial: urma să avem al patrulea copil. Avem o familie numeroasă, de zice lumea că la noi, la masă, nu-i niciodată liniște.
Așa că, trebuie spus, copiii noștri de-a doilea și de-a treileaAlexandru și Ionelasunt gemeni! Mă jur, la nimeni din neamul nostru n-au fost gemeni! La această sarcină chiar am făcut glume: Pariem că-s iar doi?!
Părinții noștri au rămas cu gura căscată când au aflat și ne-au sprijinit cu tot ce-au putut din prima zi. Apoi, la al doilea ecograf, ni s-a spus clar: Nu vă așteptați la gemeni, doar unul! Ei, și așa a fost: a apărut pe lume al patrulea nostru ninja, singurel, energic de parcă n-ar fi fost crescut cu mămăligă, ci cu baterii Duracell. Toate grijile s-au risipit și ne-am mutat, ca împărații, într-un salon privatLucian îl plătise anticipat din leul moldovenesc, ca să zici că-i șef la bancă.
După câteva ore, mi-au adus copilul pentru alăptat, dar intra, deodată, doamna directoare de secție, doamna Eugenia Vasile, cu fața mai serioasă ca la BAC: Avem o mică problemă…
În acea dimineață, o adolescentă de 18 ani născuse și ea o fetiță, a scris o cerere de renunțare și hop, taximetristul! A plecat, săraca, clătinându-se de durere, dar hotărâtă să nu zăbovească nici un minut în plus. Ce era să facem? A trebuit să o lăsăm să plece.
Fetița? Sănătoasă, ochi mari, rumenă ca vișina coaptă. Și tocmai atunci, o idee mi-a trecut prin minte: Ți-ai dorit tu gemeni… Dar dacă ai lua acasă fetița asta?
Putem aranja să scriem că tu ai născut-o…, a şoptit cineva. Dar n-aș suporta să ajungă micuța la orfelinat, să-i prindă anii acolo… Îmi rupea inima, chiar dacă știu prea bine că nu-i legal.
Desigur, oficial, poți începe procedura de adopțiepe hârtie totul sună frumos, dar în realitate, durează luni bune, și nimeni nu-ți garantează finalul fericit. Până una-alta, fetița tot la orfelinat merge…
Sincer, m-a lovit povestea. O știam pe sora medicală-șefă, doamna Eleonora Ursu, suflet mare și inima cât Moldova. Până și la țară la mine am vorbit cu ea pe WhatsApp.
Poate de aceea mi-a expus mie această situație cu atâta tact și speranță.
Situația pe scurt:
Tânăra mămică a decis să se descurce singură și-a plecat din maternitate de-ndată ce a putut;
Fetița, sănătoasă, are nevoie de dragoste și grijă;
Adopția, legal, trenează și e plină de hârtii, deci copilul ar ajunge, inevitabil, temporar într-un centru;
Sora medicală a sugerat ajutor, din milă și omenie;
Partea importantă e că astfel de povești ne amintesc cât de complicate și fragile pot fi drumurile noastre, mai ales când apare o viață nouă în peisaj.
Ce să mai spun?! Nașterea unui copil e mereu un eveniment plin de speranță și griji. Viața e complicată, presărată cu alegeri greu de digerat și drumuri cu multe gropi, ca după iarnă la noi în sat. Ne trebuie empatie, răbdare și puțin curaj ca să ne ajutăm unii pe alții. Povestea asta te face să realizezi cât prețuiește, de fapt, omenia atunci când viața te pune la încercare.
