Scuză-mă, Doru, că nu am ajuns la ziua ta de naștere atunci, că am dat peste un pici cu mașina — zise Victor, golind repede un pahar de țuică. — Eram la lucru la un bloc nou, am urcat în mașină și de abia am ieșit pe drum când puștiul ăsta mi-a apărut pe capotă.
Îți imaginezi? Noroc că nu aveam viteză.
Am sărit din mașină, mă uit — băiatul trăiește, îl întreb cum se simte, iar el îmi spune că e bine. Un pici roșcat, de vreo șase ani, nu mai mult.
— Unde sunt părinții tăi? — îl întreb.
— Mama e acasă, — spune el, — face cina.
— Hai să mergem la mama ta, — îi zic. Trebuie să vedem ce facem.
M-a condus până la blocul lui, mi-a arătat ușa apartamentului lor și s-a ascuns după mine. Sun și iese o femeie. Frumoasă, nu am mai văzut așa ceva până acum, dar parcă puțin stinsă. Ochii ei nu strălucesc. Înțelegi?
— Scuze, — îi spun, — am o veste. Vă rog să nu vă speriați, dar i-am lovit pe fiul vostru cu mașina. E în regulă, iată-l, — îl trag pe băiat din spatele meu. — Dar poate vreți să chemăm poliția?
— Nu e nevoie de poliție, — zice ea liniștit. — E deja a cincea oară când face asta.
— Cum adică?
— Marc, du-te în camera ta, — îi spune ea băiatului pe un ton ferm. — Dumneavoastră intrați în bucătărie. Doriți ceai? Sau mai bine o cafea?
Ceaiul, apropo, a fost foarte bun. Cu ierburi.
— Ne cerem scuze, — zice Irina, așa mi s-a prezentat. — Marc a auzit acum câteva zile cum mă plângeam prietenei mele că e greu fără soț, și așa s-a gândit să ne găsească un tată. Sunteți deja al cincilea bărbat peste care sare în fața mașinii. Pe doi aproape că i-a provocat un infarct. I-am spus că nu am nevoie de nimeni altcineva pe lângă el, dar e tare încăpățânat, seamănă cu bunicul. Și așa bunicul, când își pune ceva în minte, nu te mai înțelegi cu el. Nu a zgâriat rău mașina? Vreți să vă plătesc pentru reparații? Nu? Cum doriți.
Și mă uit la ea și îmi dau seama — m-am îndrăgostit. Nu vei crede, Doru, pentru prima dată simt că ea e femeia mea. Obosită, în halat de casă, fără machiaj. Și simt că dacă o pierd pe ea, nu mai am pentru ce trăi.
— Știu că e absurd, — îi spun, — dar credeți că aș putea, în semn de compensare, să vă invit pe amândoi la un film?
— Nu ar trebui, — spune ea. — Marc iar își va imagina cine știe ce.
— Nu vă sunt simpatic? — întreb.
— Nu e asta, — zice ea. — Pur și simplu… În alte circumstanțe… Dar așa… Ar părea că îmi împing intenționat copilul în fața mașinilor doar ca să găsesc un soț. E rușinos.
— Da, iar eu aș fi ticălosul care profită de situație, — glumesc eu. — Și acum ardem împreună, dar dacă tot e așa, poate arderea va fi în același foc?
— Nu mai țin minte ce am mai spus, dar a doua zi i-am luat și i-am dus la cinema să vedem „Transformers”. Apoi la restaurant. Apoi…
Deci, Doru, de aia am venit. Nunta va fi în iunie. Avem nevoie de un fotograf. Te descurci? Uite ce fotogenici sunt.
Victor scoase telefonul și arătă o fotografie cu o frumoasă roșcată râzând și un băiețel vesel lângă ea.
Acum sunt sigur că Cupidon nu are aripi. Are, în schimb, o mulțime de pistrui și îi lipsesc doi dinți de lapte. Și îl cheamă Marc. Dar numele de familie… În curând îl va primi de la Victor. De asta sunt sigur…
