Îi invidiez până la nebunie pe sora mea. Soțul ei este gata să-i ofere întreaga lume, iar eu car pe umeri povara întregii familii.
Îmi invidiez până la moarte sora mai mică, Maria. Viața ei pare desprinsă dintr-o poveste, unde ea este prințesa, iar soțul său îi îndeplinește orice dorință, ca un cavaler fidel. Iar eu, ca o Cenușăreasă obosită, port pe umeri întreaga familie, sufocându-mă de oboseală și disperare. Uneori simt că sunt cea mai proastă și nefericită femeie din lume. Sunt cu soțul meu, Sergiu, de aproape zece ani. În tot acest timp, am trecut prin multe: au fost momente de fericire, dar mai des, vremuri întunecate și pline de provocări.
Acum trăim unul dintre cele mai dificile perioade ale vieții noastre. Acum un an, Sergiu a decis să-și schimbe locul de muncă. Ne-au promis marea cu sarea: venit stabil, condiții bune, un viitor luminos. Dar realitatea s-a dovedit a fi o glumă crudă la adresa speranțelor noastre. Noua funcție s-a dovedit a fi un adevărat iad, mai rău decât cea anterioară, iar acum Sergiu mă învinovățește pentru tot, de parcă eu l-aș fi împins în această prăpastie.
— Asta voiai, să-mi schimb locul de muncă? Ei bine, ești mulțumită acum? — îmi aruncă el cu un zâmbet veninos de fiecare dată când are ocazia.
Dar cine ar fi putut prevedea o asemenea întorsătură? Doar voiam ca el să crească, ca familia noastră să iasă în sfârșit din sărăcia eternă. Cum puteam să știu că totul se va transforma într-un dezastru? Acum ne înecăm într-o groapă financiară. Salariul meu este singurul lucru care ne menține pe linia de plutire, pentru că Sergiu nu și-a primit salariul de câteva luni. Abia reușim să ne descurcăm, iar în fiecare zi simt cum această povară devine tot mai grea.
Primăvara trecută mi s-a stricat telefonul. Reparația ar fi costat aproape cât un aparat nou, așa că am decis să amânăm achiziția. Timp de câteva luni m-am chinuit cu o tabletă veche, până când am fost nevoită să o amanetez. Același drum l-au luat aproape toate bijuteriile mele de aur — puținele lucruri care îmi aminteau de zilele mai bune. Aveam urgent nevoie de bani și am dat tot ce aveam. Iar lucrurile lui Sergiu? Nu, nu le-am atins — doar sacrificiile mele au fost folosite.
Maria, sora mea mai mică, s-a îndurat de mine și mi-a dat telefonul ei vechi, ca să pot rămâne cumva conectată. M-am străduit din răsputeri ca familia mea să nu sufere de foame. Da, Sergiu lucrează și el, uneori ia joburi suplimentare, dar le face cu atâta greu, de parcă l-aș forța să muncească silit. De fiecare dată trebuie să-l conving, aproape s-o fac în genunchi.
Recent, soțul Mariei, Alexandru, a spus că de 8 martie ea a cerut în dar cel mai nou model de iPhone. Am simțit cum în mine a apărut o invidie arzătoare — un sentiment de care mă rușinez, dar nu-l pot opri. Ei locuiesc într-un apartament în Cluj-Napoca, la fel ca noi, dar totul e diferit la ei. Maria își manipulează soțul ca pe o marionetă: el lucrează serile ca șofer de taxi, merge în delegații, economisește bani și o răsfață în toate. Salariul ei este ca o mică comoară personală, pe care o cheltuie doar pentru ea. Anul trecut a mers pur și simplu în boutique și și-a cumpărat o haină de blană luxoasă, doar pentru că așa a vrut.
— Bărbatul trebuie să se ocupe de casă, mâncare și alte griji, — afirmă ea cu certitudinea unei regine.
Maria este o adevărată frumusețe. Își investește toți banii în ea însăși: extensii de gene, manichiură perfectă, sprâncene îngrijite, coafuri stilate, haine la modă și alte bucurii feminine. Lângă ea mă simt ca o umbră gri — neglijată, uitată. Nici nu mai știu când am fost ultima dată la coafor, iar despre manichiură nici nu mai vorbesc. Toate veniturile mele se duc pe familie, iar Sergiu nici nu se gândește să aducă acasă un ban în plus. Orice muncă suplimentară sau schimbare trebuie smulsă din el cu forcepsul.
Zilele trecute mi-am primit salariul, și Sergiu din nou a sugerat că va trebui să plătesc din banii mei chiria și mâncarea. Sunt cuprinsă de indignare: el nici măcar nu încearcă să schimbe ceva, nu se străduiește pentru noi.
— Știi bine că suntem strâmtorați, salariul întârzie din nou, — mormăi el când l-am întrebat ce-mi va dărui de ziua mea.
Dar dacă nu primește un cadou de sărbători, se supără ca un copil. Întotdeauna încerc să-l bucur, să găsesc măcar un mic gest, ca să nu se simtă neglijat. Dar el? Nu aștept telefoane scumpe sau surprize luxoase — fericirea nu stă în bani. Dar nici măcar o atenție simplă, un gest mic de grijă nu primești de la el. Pur și simplu nu înțelege asta.
Am crezut că necazurile noastre sunt temporare, că e doar o perioadă neagră care va trece curând. Dar acum văd: nu e o perioadă, e o viață întreagă. Am încercat să discut cu Sergiu, ajungeam la certuri, dar el doar ridică din umeri: „Salariul întârzie, ce pot să fac?”
— Dacă am fi avut copii, cum am fi supraviețuit? — l-am întrebat odată disperată.
A tăcut. Iar eu mă uit la Maria și invidia mă mistuie pe dinăuntru. Mi-e rușine de aceste sentimente, dar sunt mai puternice ca mine. Soțul ei o poartă pe brațe, o copleșește cu cadouri, îi cumpără tot ce își dorește, iar eu încă folosesc telefonul ei vechi, pe care l-a aruncat pentru că nu-i mai trebuia. De ce unele femei, ca Maria, primesc totul? E un destin atât de fericit? Sau e vorba despre bărbați? De ce viața unora e o sărbătoare continuă, doar pocnind din degete, iar a mea — o tristețe cenușie fără sfârșit?
