Chiar după înmormântarea Rodicăi, soțul meu, Gheorghe, m-a presat cu încăpățânare să arunc lucrurile ei. Dar când am început să fac ordine în camera ei, am găsit un bilețel ciudat: „Mamă, dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt în viață. Uită-te doar sub pat.”
Când m-am uitat sub pat, am încremenit de groază.
Chiar după înmormântarea Rodicăi, Gheorghe a spus că trebuie să facem curat în camera ei și să scăpăm de toate lucrurile. Avea doar 15 ani. Singura noastră fiică.
După înmormântare, aproape că nu-mi aminteam nimic. Îmi amintesc doar coșciugul alb și senzația că totul în mine murise. Oamenii spuneau ceva, mă îmbrățișau, își exprimau condoleanțele, dar eu nu-i auzeam. Stăteam doar și priveam în gol.
Acasă, Gheorghe repeta același lucru iar și iar:
— Lucrurile astea trebuie aruncate. Ne provoacă doar durere. Trebuie să mergem mai departe.
Nu puteam înțelege cum putea spune așa ceva. Nu erau doar lucruri. Era ea. Hainele ei, parfumul ei, camera ei. Simțeam că aș trăda propriul copil dacă aș arunca toate astea.
M-am opus mult timp. Aproape o lună n-am intrat în camera ei. Treceam pe lângă ușa închisă fără să mă pot forța s-o deschid.
Dar într-o zi, în sfârșit, m-am hotărât.
Când am deschis ușa, am simțit că timpul se oprise acolo. Totul era exact cum lăsase ea. Pe pat era cuvertura, pe birou caietele, în aer plutea un vag miros de parfumul ei.
Am început să fac ordine încet. Luam fiecare lucru în mâini și plângeam. Rochia ei. Agrafele de păr. Cartea pe care o citise de mai multe ori. Le strângeam la piept și nu puteam să le dau drumul.
Și deodată, dintr-un caiet de școală a căzut o bucățică de hârtie împăturită.
I-am recunoscut imediat scrisul Rodicăi. Mâinile au început să-mi tremure.
Pe bilet scria: „Mamă, dacă citești asta, uită-te sub pat. Atunci vei înțelege totul.”
Mi-a tăiat respirația. Am citit cuvintele de mai multe ori. Inima bătea atât de tare de parcă voia să-mi sară din piept. Ce putuse să lase acolo? Și ce trebuia să înțeleg?
Mult timp n-am îndrăznit. Stăteam în mijlocul camerei, ținând biletul strâns în mână.
Apoi am îngenuncheat și m-am uitat sub pat… Continuarea în primul comentariu
Acolo era o cutie veche de pantofi. Știam sigur – nu fusese acolo înainte. Inima începu să bată și mai repede. Am tras cutia și am așezat-o în fața mea.
Înăuntru erau lucruri străine. Nu ale ei. Lucruri bărbătești. O curea, un ceas cu sticla spartă și un stick USB. Toate așezate ordonat, de parcă le-ar fi ascuns intenționat ca eu să le găsesc.
Am luat stick-ul USB și am stat mult fără să îndrăznesc să pornesc calculatorul. Când filmarea a început, mâinile au început să-mi tremure.
Pe ecran era Rodica. Stătea în camera ei și vorbea încet, de parcă s-ar fi temut că o aude cineva. Plângea și se uita mereu în jur.
— Mamă, dacă vezi asta, înseamnă că nu mai sunt aici, — spuse ea. — Te rog, crede-mă. Nu am căzut. Nu a fost niciun accident.
Mi-am pus mâna la gură să nu țip.
Mi-a spus că în seara aceea avusese o ceartă violentă cu Gheorghe. Voia să-mi spună adevărul, dar nu mai apucase. Spunea că se temea de el, că el o amenințase și îi interzisese să spună cuiva.
Apoi mi-a arătat o vânătaie pe braț, spunând că el i-o făcuse. Filmarea s-a întrerupt.
Am rămas pe podea, în camera ei, fără să pot respira. Totul se amesteca în mintea mea. Toate întâmplările ciudate din ultimele luni se adunaseră deodată într-o singură imagine înfiorătoare.
Mi-am amintit cum Gheorghe insistase să scăpăm de lucrurile ei cât mai repede. Cum nu mă lăsa să intru în camera ei. Cum, imediat după înmormântare, spusese că trebuie să mergem mai departe.
El știa totul. Și tocmai de aceea voia să nu găsesc nimic.
M-am uitat din nou în cutie. În fund mai era un bilet. Scurt.
„Mamă, dacă găsești asta – nu-l crede. Du-te la poliție. E periculos.”
În acel moment am înțeles că nu mai aveam de ales.
Fie aveam să apăr memoria Rodicăi și să spun adevărul, fie aveam să trăiesc restul vieții lângă un bărbat care distrusese familia noastră și spera să scape nepedepsit.
