Iluzia trădării
Chiar vrei să vin cu tine? Rareș înclina capul într-o parte, privindu-o pe Doinița cu un zâmbet cald, de parcă totul era o glumă curioasă. Ochii îi licăreau a mirare, iar vocea avea o fărâmă de neîncredere dulce. Aș vrea, normal, să-i cunosc pe ai tăi, dar
Bineînțeles, Doinița și-a mângâiat șuvița de păr, obrajii i s-au aprins ușor, și i-a atins palma, înnodând degetele lor cu grija cuiva care trece primul prag important. Trebuie să te vadă! Le-am povestit atât de multe despre tine, încât mama deja te consideră parte din familie. Chiar m-a întrebat ieri ce mâncare-ți place cel mai tare! Poți să crezi?
Rareș a schițat un râs scurt, încântat ciudat de mândria pe care Doinița o manifesta față de el, ca o primă zi de primăvară după ce zăpada s-a topit pe uliță. Avea douăzeci de ani, energia încă îi pulsa prin vene și nu observa că, în decursul a doar câteva luni, devenise parte din universul fetei: plimbări fără țintă pe malul Bâcului, râsete printre foi de viță și optimism de parcă tot orașul Chișinău era plin de soare, chiar dacă afară bătea vântul aspru de Brumar.
Era duminică, ora când lumina pare extraodinară prin ferestrele din centru. Doinița purta rochia preferată, plină de flori mici, de parcă primăvara nu putea fi altundeva decât pe ea. Rareș a pus pe el blugi și o cămașă bine călcată nici prea formal, nici prea lejer, cum se cade când pășești pentru prima dată în casa altei familii. Pe drum, Doinița îl cerceta cu privirea, agățându-se nervos de tivul rochiei, controlând dacă Rareș nu s-a răzgândit cumva între intersecții.
Ești emoționată? a întrebat băiatul, simțindu-i tremurul din palmă. Strângând-o puțin, i-a transmis calmul lui, ca și cum liniștea putea fi o monedă de schimb între două suflete.
Puțin, aproape că a murmurat ea, ochii privind spre pavelele reci. E un pas important. Vreau să iasă totul perfect. Sunt sigură că le vei plăcea. Dar există și Sânziana Sora mea mai mare Ea mereu mă întreabă dacă nu-i aduc și ei vreun băiat. Atâta-i trebuie să apari tu, că gelozia nu va mai încăpea în sufragerie
Sânziana era cu cinci ani mai mare înaltă, suplă, cu părul negru legat într-o coadă perfectă, studentă în anul final la universitate și cu serviciu la un birou de traduceri în inima Chișinăului. Prea matură, mereu serioasă Dacă Rareș va fi atras de ea? Nu se poate permite așa ceva!
Când au intrat în apartamentul de la Botanica, Doinița a simțit cum realitatea devine ușor topită, ca în vis Sânziana părea desprinsă dintr-un tablou: rochie nouă cu decolteu, pantofi pe toc, un machiaj discret care-i sublinia oasele feței. Stătea în fața oglinzii din hol, reglându-și cerceii și uitându-se la sine parcă ar fi operat la altă oră, într-un alt plan, într-un alt vis.
A, a întors capul Sânziana, ridicând o sprânceană, glasul rece și lipsit de emoție. Ați venit prea devreme. Vă așteptam peste o oră.
Ne-am eliberat mai înainte, a zis Doinița, mai ascuțit decât voia. Aveai drum pe undeva?
Da, la o terasă cu fetele, Sânziana și-a aranjat părul pe spate, abia aruncând o privire spre Rareș. Drăguț, și-a gândit, surorii mele i-a surâs norocul.
Rareș, părând că absoarbe ordinea și mirosul de dulceață din apartament, a încercat să detensioneze aerul preaplin:
Sunteți foarte elegantă.
Inima Doiniței s-a strâns, ca un colț de zăpadă sub soarele martie. Cunoștea tonul ușor, admirativ, acela care făcea lumea Sânzianei să se lumineze. Știa de câte ori Sânziana se descurca să rămână în centru, ca și cum o spirală invizibilă o trăgea acolo. Gelozia s-a ridicat în Doinița repede, grea și amară.
Pe bune, vocea i-a ieșit mai tăioasă decât s-ar fi vrut. Trebuie mereu să fii în prim-plan. Nici măcar azi n-ai putut fi mai modestă? Chiar de față cu băiatul meu, ca la un concurs, nu la familie?
Doinița… Sânziana a oftat, răbdarea stând să-i cadă de pe umeri. Eu nici nu plănuiam să fiu acasă la prezentarea asta, voiam să ies. Tu mereu transformi totul într-un spectacol.
Așa, în rochia cu decolteu, doar pentru a bea un ceai cu fetele? Nu spune că nu e pentru Rareș! Geloasă fiindcă tu nu ai pe nimeni?
Ce prostie… Sânziana ridică mâinile, vocea tremurând. Așa mă îmbrac mereu! E treaba mea, nu judeca folosind propriile tale frustrări.
Rareș trecea cu privirea de la una la alta, confuz, fără să înțeleagă valurile invizibile de sub covor. Cum s-a ajuns aici, doar pentru un compliment?
Doinița, poate e cazul… să ne liniștim? Să povestim normal?
Dar fata nu mai auzea. Emoțiile o inundau, ca un șuvoi straniu, fără început și fără sfârșit.
Mereu faci așa! vocea Doiniței suna spart, se propaga în ecouri pe pereții holului. Mereu trebuie să acoperi totul cu strălucirea ta. Ești mai mare, mai deșteaptă, mai frumoasă toți să te observe doar pe tine! Eu ce sunt, un fir de praf?
Destul, Sânziana își întinde buzele într-o linie subțire, ochii i se întunecă. Nu e concurs și n-a fost niciodată. Numai tu vezi lumea așa.
Părinții au apărut dinspre bucătărie, plutind, de parcă ar fi venit din două colțuri diferite ale dimineții. Tata, Vasile Dumitru, cu puloverul său vechi și ziarul, îngheață în ușă. Mama, Aurelia Dumitru, își șterge mâinile de șorț și privește pe sub sprâncene, obosită.
Ce se petrece aici? întreabă tata, fără vreo urgență, ca și cum asistă la o piesă reluată a mia oară.
Uitați-o pe Sânziana! Doinița se întoarce cu ochii plini de lacrimi. Trebuia să fie modestă, dar s-a aranjat să-mi fure băiatul! Să arate că-i mai bună!
Aurelia întinde un suspin, ochii îi fug spre Sânziana cu dezaprobare blândă, nu spre copilă, ci spre absurdul situației.
Sânziana, chiar trebuia să?… Știai că o să vină Rareș. Se putea și o fustă mai simplă…
Am o întâlnire cu prietenele, se apără Sânziana, mâinile încrucișate. Nici nu voiam să dau ochii cu nimeni. M-am săturat ca totul să fie vina mea!
Vezi? țipă Doinița, arătând cu degetul spre soră. Eu iar sunt cauza! Ea nu greșește niciodată!
Rareș încercă să intervină, vocea lui avea un ton de rugăciune:
Poate că toți am putea să ne calmăm? E ridicol, până la urmă sunteți familie… Oare nu putem purta o discuție ca oamenii?
Dar Doinița nu se mai oprea, emoțiile o dezgoleau ca o ființă în vis, fără control.
Mereu Tu mereu vrei să ieși în evidență! Tu vezi numai ce nu există! Toată lumea ar trebui să mă vadă și pe mine, nu doar strălucirea ta!
Ajunge! Sânziana aproape șoptește, dar durerea îi macină glasul, pe care apoi o ascunde sub masca ce i-a devenit normalitate. Poate te duci să te vezi la un psiholog…
Și tu, nici nu negi! Doinița tremură, furia îi pătrunde mâinile. Crezi că nu observ cum îl privești, cum încerci să-l cucerești?
Eu nici măcar nu mă uit la el, răspunde Sânziana, dârdâind. Nu mă interesează deloc. Te minți singură.
Părinții par dizolvați din peisaj, tata ridică ziarul, mama clatină din cap:
Sânziana, fii tu mai cu tact. Trebuie să o înțelegi pe Doinița, nu vezi cât de vulnerabilă e?
Mai cu tact?! Sânziana strânge pumnii. Trebuia să plec demult, și tu o ajuți să creadă orice prostie!
Dar nimeni nu ascultă deja. Doinița se întoarce către Rareș, căutând salvare.
Spune-i tu! Spune-i că are ea vina!
Rareș tace o clipă, apoi rostește încet, privirea fugind:
Doinița, pare o neînțelegere… Eu nu văd nimic rău în gesturile Sânzianei. Și chiar nu-mi place că totul s-a transformat în ceartă.
Obrajii fetei ard, glasul îi tremură:
Deci tu o aperi? După tot ce-am povestit? Când am vrut ca ziua asta să fie specială?
Rareș își alungă anxietatea din păr:
Nu țin partea nimănui, zice cu mâinile împăciuitoare. Dar nu pricep de ce trebuie să ne certăm. Era ocazia noastră și totul s-a destrămat.
Sânziana, care privise mereu mută, râde amar:
Bineînțeles. Ești o maestră în crearea de atmosferă, Doinița.
Pipăie rochia ruptă, cu degete aproape tremurânde, nu mai e sigură, nici glacială, nici matură ci doar obosită de toate certurile seci dintre două surori.
Doinița rămâne țeapănă, între vis și realitate. Ochii ei caută salvare, dar găsesc în schimb rușinea.
Eu Nu am vrut… sunetul scurt i se pierde în tăcere.
Aurelia se apropie de Sânziana, se oprește la un pas:
Lasă că încerc să repar rochia, hai la bucătărie…
Nu, mamă, se dă puțin înapoi Sânziana. Mă schimb și mă duc. Prietenele mă așteaptă.
Vasile pune ziarul jos, vocea capătă o notă ce nu-i stătea bine:
Toată lumea să se liniștească. Doinița, cere-ți scuze. Sânziana, încearcă să-i înțelegi sentimentele. Fata asta e sensibilă.
Dar e prea târziu. Sămânța neîncrederii deja încolțește. De atunci, întreaga atmosferă din casă devine grea ca noroiul primăvăratec.
Timpul trece ca-ntr-o peliculă veche. Rareș se mută la Doinița (apartamentul lui era inundat visul nu explică niciodată nimic clar). Îi dau o cameră, Sânziana rămâne în celălalt capăt, dar aerul e înghețat. Fiecare privire, fiecare cuvânt devine subiect de interpretare, ca în visele unde nu știi cum ai ajuns, dar te doare.
Într-o dimineață, Doinița o găsește pe Sânziana în bucătărie, făcând ceai, cu mape de studiu împrăștiate, ca niște hărți.
O faci numai ca să-l atragi, șoptește Doinița din ușă, glasul răgușit. Ești aici doar ca să te vadă ocupa, ca să-l faci să te observe…
Sânziana așază cana pe masă, iar în ochii-i osteniți apar dâre de cearcăne, de parcă visul în care se află nu o lasă să doarmă.
Doinița, zice ea ca și cum ar vrea să oprească ploaia, nu o ceartă. Am examen azi. Unul foarte important pentru mine. Lasă-mă să-mi beau ceaiul.
Examen sau ocazie să te arăți iar în fața lui Rareș? Doinița strânge pumnii, dar ceva se rupe înăuntru.
Până când, Doinița? se ridică Sânziana, abia își controlează glasul. De ce transformi orice în competiție? Ai putea să fii, măcar o dată, fericită și pentru altcineva?
Pentru că tu mereu ai fost cea bună! țipă Doinița, Mereu cea mare, deșteaptă, frumoasă! Și acum vrei să-mi iei singurul om pe care îl am!
Sânziana rămâne locului, în ochi i se citește o rană veche, acoperită numai de masca indiferenței. Și, fără să mai spună nimic, se retrage să-și adune câteva lucruri. Doinița o privește, neputincioasă să ceară iertare. Orgoliul e un animal ciudat în vis: nu te lasă, nu te eliberează.
A doua zi, Sânziana pleacă. Sună la o prietenă ce închiriază apartament pe str. Armenească, o întreabă dacă o poate găzdui două săptămâni. Prietena acceptă direct știe și ea că uneori casa din vis e o temniță albă, nu un adăpost.
Primele zile, Sânziana suferă, îi lipsesc obiceiurile, până și cicăleala mamei. Dar curând simte că-i mai ușor să respire. Acum își poate decide singură ora trezirii, ce cafea bea, cu cine stă de vorbă.
Învățatul merge, examenele curg, iar ea își petrece serile cu prietenele, uneori citind, alteori uitându-se la tramvaie în fața geamului, simțind aerul că-i liberă în sfârșit de toate mustrările de conștiință.
Părinții sună de câteva ori, de fiecare dată discuția se lovește de același zid: Tu ai reacționat exagerat, n-ai avut dreptate, ce atâta ceartă? Așa că, încet, Sânziana nu mai răspunde la telefon…
***
Trec două luni stranii. Doinița și Rareș încă locuiesc împreună, dar relația lor se destramă rapid. Gelozia permanentă a fetei, izbucnirile de furie, acuzațiile toate îl obosesc pe băiat. Îi explică de câteva ori că problema nu e Sânziana, ci relația ei cu propriile-i neliniști. Dar Doinița refuză să audă: vede conspirații peste tot, trădare în fiecare zâmbet.
Într-o seară, el își pune lucrurile în geantă.
Nu mai pot, zice în hol, cu o voce moale, fără urmă de ură, ci doar adevăr. Mă sufoci. Orice privire, orice cuvânt se transformă în acuzație. M-am săturat să mă explic pentru lucruri ce nu s-au întâmplat.
Pleci? îl întreabă Doinița, nemișcată în mijlocul camerei. Pentru ea? Pentru Sânziana?
Nu pentru ea, oftează Rareș, Pentru că tu nu vezi diferența dintre realitate și visele tale. Ridici ziduri și apoi mă învinuiești că nu pot intra.
Pleacă și ușa se închide în urma lui, ca o linie trasă dintr-un creion pe un caiet de copil. Ea rămâne prăbușită pe covor, se sprijină de perete și plânge, lacrimi amare, întârziate, dar necesare.
În seara aia, o idee stranie îi tulbură mintea: dacă Sânziana nu a avut nicio vină? Dacă toată lupta s-a petrecut doar în visele ei? Și dacă tot așa a pierdut oameni importanți?…
Părinții află de despărțire. Nu-i macină sentimentele Doiniței, ci viața de zi cu zi: fără Sânziana casa e ca o piele fără carne. Haos în bucătărie, rufe nefăcute, lipsuri peste tot. Doinița nu observă, stă ore în șir pe telefon, în seriale, încercând să nu audă vocea propriei vinovății.
Într-o zi, obosiți, părinții o sună pe Sânziana.
Fata răspunde abia după ce termină seminarul la universitate. Pentru ea, fiecare apel de acasă e cană cu sentimente rezemate între dor și liniște. Sună înapoi doar când e gata să audă tot.
Sânziana, Aurelia are o voce blândă, aproape rugătoare. Ne-am gândit… Poate revii acasă? Fără tine ne e tare greu…
Sânziana strânge telefonul. În pieptul ei, straniu, amestec de tristețe și eliberare.
Pentru ce să mă întorc? întreabă sincer, Să pretindem că nu s-a întâmplat nimic? Să mă port ca și cum ziua când Doinița mi-a rupt rochia nu a existat?
Dar Rareș a plecat, are o nuanță de ușurare vocea mamei. Acum se va liniști și Doinița, veți repara totul…
Nu de Rareș e vorba, mamă, Sânziana vorbește tăcut, dar ferm. Nu vreau să revin ca să fiu iar țap ispășitor pentru visele altcuiva! A fost Rareș, mâine va fi altul Eu nu vreau să mai trăiesc așa.
Tăcere grea din partea mamei.
Deci ne lași? întreabă în final, vocea vibrând între vinovăție și furie.
Nu vă las, răspunde Sânziana blând. Dar am, pentru prima dată, o viață a mea. De fapt am și eu pe cineva. Pe Denis.
Mama tace. Sânziana o simte de parcă ar număra în gând zilele unui calendar care nu se potrivește cu povestea.
Cine e? De ce nu ne-ai spus? se chinuie mama să rămână mamă.
Se numește Denis, lucrează în IT, ne-am mutat împreună. Sunt fericită. Poate o să-l cunoașteți cândva, dar nu acum. Nu știu ce va mai face Doinița
Aurelia pare să moară puțin la telefon, apoi murmură:
Felicitări, cred…
Mulțumesc! zâmbește Sânziana, în ciuda visului. Am vrut să aflați de la mine.
După ce închide, aerul devine clar ca în nopțile reci din Bălți. Lumea universitară foșnește în jur și, pentru prima dată, fata simte că spațiul îi aparține. Pe Denis îl așteaptă la ieșirea din facultate. O strânge de mână și toate visurile rele se dizolvă într-un plan pentru o excursie spontană.
Cum a fost? întreabă Denis, citindu-i chipul.
Bine… A sunat mama. M-au chemat acasă.
Și ai spus?
Că nu mă întorc. Locul meu e acum aici. Cu tine.
Denis îi sărută mâna, zâmbește. Visul nu poate risipi această realitate.
***
Fără Rareș, fără Sânziana, Doinița începe să priceapă problema n-a fost sora. Are tot mai des coșmarul rochiei rupte, privirea speriată a Sânzianei. Dar nu poate încă să spună iartă-mă orgoliul nu știe să doarmă.
Stă toată ziua cu fața în ecran, iar mama face totul singură. Până și tata se crispează, intră în cameră și spune răspicat:
Trebuie să-ți revii. Nu poți trăi așa. Nu poți acuza pe toată lumea pentru propriile tale vise.
Doinița se uită la părinți. Abia acum îi vede fața mamei obosită, umerii tatălui înclinați, parcă ar fi niște umbre în vis.
Poate că aveți dreptate, șoptește. Dar eu ce fac acum? Cum repar totul?
Începe cu puțin, se oferă mama, trăgând-o ușor lângă ea. Ajută la curățenie. Sună-ți sora. Cere-ți scuze. Nu aștepta minuni. Fă măcar un pas.
Nu cer scuze! Eu n-am greșit!
Mama clatină din cap. De parcă ar pluti și ea într-un vis, unde nimic nu se poate determina clar. Știe: viața va fi grea pentru fata care nu știe să ierte, nici să ceară iertare.
