O să-i găsesc fetei un soț mai bun
Luna asta o să fie mai grea, mormăi Adrian, verificând aplicația bancară.
Oftează. În ultimele luni, banii se scurgeau parcă printre degete. Știa și cauza, însă îi lipsea curajul să o spună cu voce tare.
Adrian ieși din lift, slăbind nodul de la cravată din mers. Etajul trei, a patra ușă pe stânga. De trei ani, drumul acesta i-a intrat în reflex. Cheia s-a rotit în broască, și imediat nasul i-a fost lovit de mirosul cald de cartofi prăjiți cu mărar. Ioana mereu punea mărar din belșug, fără zgârcenie. Adrian și-a scos pantofii, aruncă servieta pe măsuță.
Am ajuns.
Sunt în bucătărie! răspunse Ioana.
O găsi la aragaz, amestecând ceva într-o tigaie. Părul adunat într-o coadă, pe umeri cămașa ei preferată, cu carouri. Adrian o sărută pe creștet.
Mmm, ce miroase bine.
Cartofi cu ciuperci. Hai, stai la masă, pun imediat.
Ioana îi zâmbi, însă zâmbetul nu ajunse până la ochi. Adrian observă imediat. Îi știa tendința asta să-și pună voie bună peste neliniște. Trei ani alături de ea îl făcuseră să-i citească sufletul ca pe o carte deschisă.
Se așeză la masă, urmărind cum Ioana împarte mâncarea în farfurii. Mișcările ei erau mai nervoase decât de obicei. Un gând apăsător o măcina cel mai probabil, o discuție nouă cu mama. Margareta, soacra, știa să lase un gust amar care dura.
A sunat mama? întreabă Adrian, deși știa răspunsul.
Ioana se opri o clipă. Apoi îi puse farfuria în față și se așeză vis-a-vis.
Da. Nimic ieșit din comun.
Minciună. Margareta nu suna niciodată doar din dor. Fiecare convorbire cu ea ascundea un strop de otravă.
Adrian nu insistă. Ar putea să sape, să ceară explicații, să scoată la lumină acele vorbe pe care soacra i le turna în ureche fiicei. Pentru ce? N-ar auzi nimic nou. Aceleași reproșuri: salariu prea mic, mașină veche, niciun viitor. Placa uzată…
Au mâncat în liniștea lor caldă. Nu era mare apartamentul o garsonieră în bloc de beton, dar era al lor, nu chirie. Adrian cumpărase locuința înainte de căsătorie, și gândul acesta îl încălzea. Nu palate, dar casă câștigată cinstit.
Ioana învârtea furculița în cartofi, fără chef. Se vedea că mintea îi zbura. La mama ei, clar. Margareta nu dispărea cu una, cu două din gânduri, ca un refren de reclamă agasantă.
…Soacra îl privise cu răceală încă de la prima întâlnire. Venise cu blugii lui cei buni și un pulover acceptabil. Margareta îl scanase ca pe marfa învechită la reducere și strânsese buzele.
Cu ce te ocupi? a întrebat atunci.
Sunt inginer.
Inginer… rostise de parcă Adrian ar fi mărturisit ceva rușinos. Măcar ai salariu bun?
Ioana se făcuse roșie și încercase să schimbe subiectul. Dar tonul fusese dat. Trei ani de-atunci și Margareta nu se îmblânzise deloc.
Orice vizită era o probă de răbdare: Uite, băiatul Silviei și-a deschis al doilea SRL anul acesta. Când luați altă mașină? A voastră abia se mai ține. Ioana visa la casă la țară tu știai?
Adrian învățase să le lase să treacă pe lângă ureche. Să zâmbească, să aprobe din cap, fără să riposteze. Nu avea rost. Margareta avea deja verdictul și nu intenționa să-l schimbe.
Ioana termină de mâncat și îndepărtă farfuria.
Mama ne așteaptă sâmbătă la cină. Tata are zi de naștere.
Adrian simți cum se încordează. Cinele de sâmbătă la părinții Ioanei erau provocări speciale. Masă lungă, toată familia și Margareta la capăt, generalul care dirijează parada.
La ce oră?
Pe la șapte.
Bine. Luăm tortul din drum.
Mama a zis că nu-i nevoie, ea face totul.
Firește. Margareta trebuia să controleze tot. Un tort adus de ei ar fi stricat decorul perfect.
Ioana strânse vasele și le duse la chiuvetă. Adrian o urmărea. Fragilă, mică. Întotdeauna îi păruse o pasăre pe care vrei s-o ții departe de furtuni. Dar vântul cel mare venea din casa părintească și nu te puteai ascunde.
Ioana. Ea s-a întors. Știi că te iubesc.
Și eu pe tine, a răspuns încet.
Dar în privire i-a trecut ceva subtil îndoială? Oboseală? Vină?
Adrian nu întrebă. Uneori e mai bine să nu știi ce e în mintea celui drag; mai ales dacă gândurile vin de la altcineva.
Sâmbăta veni prea repede…
Adrian parca bătrâna lui Dacia lângă blocul soacrei. Vopseaua de pe aripă se scorojise încă din toamnă, dar n-apucase să o repare. Ioana lângă el, strângea cureaua genții.
Ești pregătită?
Nu, recunoscu ea. Dar tot trebuie să urcăm.
Apartamentul Margaretei îi întâmpină cu miros de carne friptă și voci scăzute ale rudelor. Tatăl Ioanei, Ilie, om blajin și tăcut, o strânse în brațe, îi strânse mâna lui Adrian. Sărbătoritul părea stânjenit de atâta atenție.
Oaspeții erau deja la masă. Mătuși, unchi, veri Adrian nici acum nu-i știa pe toți. Margareta conducea masa, dând ordine celor mai mici.
Adrian se așeză lângă Ioana, către margine loc strategic, să poată fugi dacă va fi nevoie.
Primele jumătăți de oră au trecut liniștit: urări, clinchet de pahare, râsete. Adrian chiar s-a relaxat, a întins mâna spre pâine.
Adrian, îl întrerupse Margareta, și simți că s-a bucurat prea devreme. Voi locuiți tot în garsoniera aia?
Da, Margareta. Ne descurcăm cu spațiul.
Vă descurcați, zici? Dar la copii v-ați gândit? Unde-i veți ține în cutia asta?
Ioana se încordă. Adrian îi strânse palma sub masă.
Când vom planifica copii, vom găsi soluția cu locuința.
Sigur veți găsi. Margareta zâmbi amar. Pe salariul tău? Trebuie să iei credit, Adrian! Așa fac oamenii normali: iau credit, iau apartament mai mare. Așa avansează.
Nu vreau datorii, răspunse Adrian calm. Acum avem locuința noastră. E suficient momentan.
Suficient! Margareta privi familiarii căutând susținere. Auziți? Bărbatul zice suficient. Iar nevasta să stea în garsonieră, cât prietenele se mută în apartamente spațioase.
Mamă, încercă Ioana.
Taci. Eu vorbesc cu soțul tău. Margareta către Adrian: Uite, băiatul Silviei, Mihai, îl știi? Are două credite, dar stă într-un trei camere în centru și conduce o germană. Tu? Te târăști cu rablaua, trăiești în cutie. Nu ți-e rușine?
Adrian lăsă furculița jos. Trei ani. Trei ani a înghițit toate săgețile, comparațiile, disprețul. Pentru Ioana. Pentru liniștea familiei.
Nu mi-e rușine, zise liniștit. Muncesc cinstit. Nu fur, nu mint. Trăiesc după posibilități.
După posibilități! Margareta s-a ridicat, lovind masa cu palma. Paharele au sărit, furculița a căzut țipând. Fața i s-a înroșit.
Nu ești bărbat, ești o cârpă! Fata mea merită alt bărbat, nu pe tine! O să-i găsesc eu unu mai bun!
Tăcere grea. Rudele au rămas cu furculițele suspendate. Ilie, tata, privea în farfurie, de frică să nu ridice ochii la nevastă.
Adrian s-a ridicat încet. Trei ani de tăcere s-au terminat.
Margareta, nu mai am de ce să demonstrez nimic nimănui care mă disprețuiește. Dacă mă consideri nevrednic, e dreptul tău. Dar nu mai accept insulte.
Ioana îl privea cu ochii mari. Apoi spre mama ei. Două persoane cruciale în viața ei, de o parte și de alta a unei linii nevăzute. Linia cerea alegere.
Ioana s-a ridicat.
Mamă. Te iubesc. Dar dacă mai insulți vreodată soțul meu, plecăm și nu mai călcăm pragul vostru.
Margareta a încremenit.
Ce-ai spus?
Ai auzit. Adrian e soțul meu. L-am ales singură. Și nu te las să-l umilești. Niciodată.
Cum îndrăznești?! Margareta își pierdu suflul. Nemernică nerecunoscătoare! Te-am crescut, te-am îndrumat și tu?! Îl alegi pe acest… acest nimeni!
Mamă, ajunge!!!
Strigătul Ioanei a tăiat aerul. Rudele s-au lipit de scaune. Chiar și mătușa Florentina, mereu cu o vorbă-n plus, tăcea.
Mi-ai controlat viața ani la rând, continua Ioana, cu buzele tremurânde. Ce să port, cu cine să fiu prietenă, pe cine să iubesc. Gata. Sunt femeie în toată firea. De acum eu decid pentru mine.
Margareta a privit-o cu ură. Fața i-a albit, obrajii au prins ascuțime.
O să-ți amintești ziua asta, a scos printre dinți. Când te va lăsa săracă, tot la ușa mea o să bați. Dar să văd dacă-ți voi da voie să intri!
A ieșit, fără să privească nici fiica, nici ginerele. A trântit ușa dormitorului.
Adrian a mers la Ioana, a strâns-o tare în brațe. Ea și-a lipit fața de pieptul lui și umerii îi fremătau.
Ai făcut ce trebuia, i-a șoptit el. Sunt mândru de tine.
Ilie s-a ridicat greu de la masă.
Mergeți acasă, dragilor, a spus încet. Nevastă-mea se va liniști. Cândva.
…În mașină, Ioana nu a scos un cuvânt. Adrian nu a grăbit nimic. Rănile proaspete e mai bine să nu le atingi.
Ajunși acasă, în garsoniera lor micuță, ea a vorbit în cele din urmă:
Nu o să-i dau telefon prima.
Eu sunt de partea ta, orice-ai decide.
Ioana l-a privit ochi obosiți, înlăcrimați. Dar în adânc ardea deja o scânteie.
O să reușim, a spus.
Adrian a tras-o mai aproape. Dincolo de fereastră apunea lin soarele. Garsoniera nu mai părea strâmtă. Era fortăreața lor și știau amândoi: drumul lor abia începea.
*Viața te pune mereu la încercare, iar curajul de a-ți apăra alegerile este cea mai mare dovadă de iubire și demnitate.*Din bucătărie, Ioana scoase două cești de ceai. Nimeni nu mai avea chef de cartofi prăjiți, dar ceaiul era ritualul de liniște.
Sâmbăta asta n-a fost cea pe care o voiai, nu? Adrian zâmbi.
Ea scutură capul, dar chipul îi mai pierdu din apăsare.
Poate trebuia de mult să spunăm ce simțim. Să nu mai lăsăm pe nimeni să ne pună la îndoială viața.
Apoi, cu o hotărâre pe care nu o văzuse niciodată la ea, Ioana i-a luat palma în mâinile ei:
Plecăm la munte weekendul viitor? Doar noi, fără nimeni să ne judece? Să uităm de toate astea măcar o vreme?
Adrian râse ușor, iar oboseala serii se topi în râsul ei.
Plecăm. O să facem ce vrem noi.
Fără griji, fără apăsări, fără fantome purtate de voci din trecut. Numai munte și lumină.
Au băut ceaiul tăcuți, urmară jocurile de lumină pe tavan, și pentru prima dată de mult, Ioana adormi cu capul pe umărul lui, zâmbind.
Dincolo de ușile închise, lumea putea să spună orice. Dar aici, în mica lor garsonieră, se clădea curajul de a fi împreună, indiferent de furtuni.
Și cine știe poate, peste ani, când vor povesti copiilor cum și-au apărat iubirea, li se va părea și lor că fericirea începe uneori chiar dintr-o garsonieră mică, cu ceai la final de sâmbătă.
