Adun pe toți la mine
Sorina Rusu a lăsat tableta deoparte și a luat telefonul:
Bunico, ce faci? Cum te simți? Ești bine? Dar bunicul? Dacă prăjește cartofi, atunci totul e în regulă. Eu am terminat treaba pe azi, îl iau pe Dănuț de la antrenament, trecem prin magazin și venim acasă.
Apoi Sorina a format alt număr:
Iulian, salut, eu merg spre casă, voi cu Călina când ajungeți? Sunteți pe drum? Perfect, că bunicul prăjește cartofi, o să cinăm împreună.
Sorina s-a ridicat, și-a pus lucrurile în geantă, și-a salutat colegii: Salutare tuturor, eu plec, ne vedem mâine!
Pa, Sorina, seară frumoasă!
Repede și-a schimbat pantofii sub birou, și-a pus pelerina pe umeri și instinctiv a privit pe fereastra întunecată. Era o seară caldă de toamnă. Luminile orașului Cluj-Napoca scânteiau, oamenii grăbindu-se spre casă după lucru. Sorina și-a văzut reflexia în geam și a zâmbit cine ar fi crezut că și ea o să aibă cândva o viață simplă și frumoasă. Că va avea familie, și va alerga seara spre casă, acolo unde e mereu așteptată. Până nu demult era sigură că asta nu i se va întâmpla niciodată.
Da, familia ei era mai deosebită, dar toți erau fericiți și se iubeau mult.
Pe Sorina, mama o părăsise imediat după naștere, a lăsat-o la maternitate și a dispărut. În dosarul scurt de la casa de copii scria mamă necunoscută, fără acte, tatăl lipsă. Niște străini au botezat-o Sorina. Numele de familie Rusu i l-au pus pentru că era primăvara când s-a născut. De ce i-au spus Sorina nimeni nu știe. Întotdeauna s-a împrietenit mai mult cu băieții. Cel mai bun amic i-a fost Iulian, cu un an mai mare ca ea. Și el Rusu, din același motiv. Sorina a învățat bine, a fost mereu silitoare, ascultătoare și gata să ajute tare își dorea să fie adoptată. Cum arată o viață de familie știa doar din filme. Dar niciodată nu o alegea nimeni, poate era ea prea firavă și timidă, sau poate pur și simplu n-a avut noroc. Când pe Iulian l-au adoptat, Sorina a plâns toată noaptea. Nu de gelozie, ci pentru că și-a pierdut singurul prieten. El o privea neajutorat prin ochelari: Sorina, vrei să refuz? Ești nebun, Iulian? Se poate refuza așa ceva? Hai, du-te, fiecare cu destinul lui. Te găsesc eu, promit!, a spus el, dar Sorina a râs nu e chiar așa de important!
Sorina a terminat liceul, a mers la Școala de Construcții din Iași, a stat la cămin. Cum a terminat, i-au dat o garsonieră ca orfană. Blocul la margine de oraș, dar nu contează! S-a angajat la un birou de proiectare. În sfârșit era adult cu acte-n regulă. Prietene multe la serviciu, dar familie nu voia deocamdată. Visa la o casă mare, un soț iubitor și copii doi-trei să alerge și să râdă prin casă. Să-i audă pe toți strigând mama, tata! Sorina tânjea după aceste cuvinte calde și pe care le știa doar din povești. Să deschidă ușa și copiii să sară: mamă, a venit tata! Parcă într-o poveste fermecată.
Odată, când a intrat în scara blocului, un băiat a țâșnit pe lângă ea, cu o geantă în mână, aproape că a dărâmat-o. Când a pășit înăuntru, o bătrânică zăcea pe trepte:
Pensia… geanta m-a împins. Ochelarii, unde-mi sunt ochelarii, nu văd nimic! Sorina a dat să-l prindă pe hoț, dar dispăruse. A ridicat bătrâna, noroc că nu se lovise rău. Cum să faci așa, mamă dragă, of, soarta… bătrânica plângea, de ce oare există astfel de oameni? A condus-o până la apartament; acolo, bătrânul ei zăcea la pat. Sorina a început să-i viziteze, le aducea alimente, că le furaseră toată pensia. Au depus plângere, dar băiatul nu a fost găsit, deși Sorina i-a reținut chipul. Geanta cu acte a fost găsită după câteva zile lângă bloc bine și așa.
Sorina ajungea tot mai des pe la bunica Tania. Au chemat doctorul la bunic, l-au pus pe picioare cât de cât. Au prins viață bătrânii. Îi spuneau Sorinei nepoata, o invitau mereu la ei, că nu au pe nimeni apropiat.
Într-o zi, în autobuz, Sorina s-a întâmplat să stea lângă un tânăr. Simțea că cineva o privește și-i zâmbește: Domnișoară, mi se pare că vă cunosc Ne-am văzut undeva? Sorina a râs: Nu cred. Tipul simpatic, pe drumul spre casă i-a povestit de toate că îl cheamă Gheorghe, stă cu mama și lucrează la fabrică. Parcă-l știa de undeva, i se părea familiar. Gheorghe a început să o aștepte după serviciu și o conducea acasă. Odată l-a invitat la ea i-a dat ceai și sendvișuri. I-a povestit despre copilăria ei în casa de copii. Gheorghe se uita la Sorina de parcă ar fi vrut să-i spună ceva, dar n-avea curaj. Poate o compătimea. Sorina îl plăcea, dar ceva o ținea în gardă. La următoarea întâlnire s-a întâmplat ce nimeni nu prevăzuse. Gheorghe a intrat, Sorina punea ceainicul. S-a apropiat, a îmbrățișat-o. Ea i-a spus: Gheorghe, poate nu ne grăbim? Dar el devenise agresiv, o strângea și apoi Sorina a țipat, iar Gheorghe i-a spus pe un ton răutăcios: Tu m-ai turnat, te-am recunoscut, nenorocito. Am auzit cine ești, orfană de la centru! Am văzut și portretul-robot, am scăpat ca prin minune de data trecută. Să nu deschizi gura, altfel ai să vezi ce pățești. Oricum nu te va crede nimeni, la ce familie ai tu! Ai grijă!
Sorina nu a depus plângere. S-a temut să nu vorbească lumea. Peste o lună, au luat-o de la servici la spital de urgență. Sarcină extrauterină, complicații grave, poate să nu mai poată avea copii.
Bunica Tania a avut grijă de ea, îi spunea vorbe de alinare, o hrănea cu ciorbe și ceaiuri de plante, să prindă putere. Sorina a ieșit din spital abătută. Nu mai voia nimic. Tăcea, iar într-o zi, pașii au dus-o singuri la o mănăstire din apropiere de Iași. Era toamnă târzie, cerul adânc, cupolele aurii sclipeau, clopotele răsunau departe. Muncitorii strângeau florile ofilite
Rusu, Sorina? a auzit deodată. S-a întors, un muncitor din grădină se apropia, zâmbea larg: Sorina, te-am tot căutat! Iulian, tu? abia atunci l-a recunoscut. L-a îmbrățișat și a început să plângă. El îi stergea lacrimile: Hai la trapeză, că azi e meniu bun terci, plăcinte și ceai. Apoi povestim. Sorina nici nu-și amintește cum a început să-i deapene lui Iulian tot ce a trăit, iar el la rându-i, cum a fost adoptat și bătut de tatăl vitreg, cum a fugit, și s-a rătăcit, rămânând șchiop. Acum era muncitor la mănăstire, dar sufletul și-l găsise.
Sorina mergea acasă cu sufletul ușor, simțind că totul s-a schimbat după întâlnirea cu Iulian. De altfel, nici nu mai voia să revină acasă, a stat câteva zile la mănăstire. Acolo s-a decis totul. Bunica Tania cu bunicul Andrei îi tot propuneau Sorinei să-i lase apartamentul lor, dar Sorina și Iulian au găsit soluția mai bună.
Când le-au propus bătrânilor să locuiască toți împreună, aceștia nu-și credeau urechilor. Nu s-ar fi gândit vreodată că cineva, atât de tânăr și bun, o să vrea să le fie alături.
De cinci ani Sorina și Iulian Rusu sunt căsătoriți. S-au mutat împreună într-un apartament mare, la margine de oraș. Bunica Tania și bunicul Andrei se simt acasă minunat, aici ei sunt bătrânii casei, stâlpii familiei. Nu mai sunt singuri au o familie.
Acum doi ani, visul Sorinei s-a împlinit: au înfiat doi copii, Dănuț și Călina, chiar de la aceeași casă de copii unde au crescut ei.
Iulian, îți amintești cum stăteam în geam, așteptând să vină cineva să ne ia acasă? zâmbea fericită Sorina, Privește în ochii lor și promite-mi că o să fim pentru ei acei părinți pe care ni-i am fi dorit mereu.
Și acum
Mamă, unde e tata? Bunico, vino la noi, uite ce am construit cu bunicul!
Sorina nu mai vrea să-și amintească de rău. Oricum, bunica Tania i-a șoptit mai târziu că l-au prins pe agresor. A mai făcut vreo ilegalitate, și l-au băgat la pușcărie. Pentru mult timp, se pare.
Fiecare primește după merit, și aici, și în veșnicieSorina s-a uitat la chipurile vesele ale copiilor, la bunicul Andrei care le arăta cum să bată cuie fără să-și prindă degetele, la Iulian care tocmai intra pe ușă cu brațele pline de cumpărături și cu zâmbetul larg al cuiva care știe că e iubit și așteptat. Într-un colț, bunica Tania plia o pătură, murmurând o șoaptă de rugăciune pentru casă și pentru copiii care să nu cunoască niciodată lipsa, nici umilința.
Uneori, seara, când luminile orașului pâlpâiau leneș pe draperiile sufrageriei, Sorina stătea pe canapea și privea la toți la masa mare, plină de veselie, farfurii cu cartofi prăjiți și râsete care se revărsau din cameră până pe scara blocului. O liniște adâncă și caldă îi umplea sufletul. Știa că ceea ce clădise nu era doar o familie, ci un adăpost sigur, un sălaș plin de dragoste pentru toți cei care, cândva, au avut nevoie de casă.
În fiecare sâmbătă, când aduna pe toți la masă și privea în ochii lor, își amintea de pașii timizi din copilărie. Acum, ușa se deschidea larg. Și niciodată n-o să se mai închidă pentru nimeni.
La ferestre, toamna se juca în frunzele aurii și, pentru Sorina, pentru toți ai ei, acasă însemna o poveste care abia acum învăța să crească, cu rădăcini adânci și aripi largi de lumină.
Pentru că familia nu e locul din care vii, ci casa pe care o construiești, zi de zi, cu fiecare gest de iubire. Și pentru întâia oară, se simțea cu adevărat acasă.
