I-am să-i adun pe toți la mine
Ina Vesnianu a pus tableta deoparte și a luat telefonul: Bunico, ce faci? Cum te simți? Ești bine? Dar bunelu, ce face? Dacă prăjește cartofi, înseamnă că totul e în regulă. Eu am terminat lucru pe azi, îl iau pe Dan din sport, trecem prin magazin și venim spre casă.
După asta, Ina a sunat alt număr:
Iaroslava, salut, eu vin acasă. Voi cu Irinuca când ajungeți? Sunteți pe drum deja? Super, bunelu prăjește cartofi mâncăm împreună diseară!
Ina s-a ridicat și și-a pus lucrurile în geantă. Le-a strigat colegelor: Pa, fetelor, o seară faină, ne vedem mâine!
Pa, Ina, să ai o seară liniștită!
A schimbat pantofii rapid sub birou, și-a pus pardesiul și, din obişnuință, a aruncat o privire în geamul deja întunecat. Era o seară caldă de toamnă luminile orașului pâlpâiau prietenos, iar oamenii grăbiți mergeau spre casele lor. Ina și-a văzut reflexia și a zâmbit că cine s-ar fi gândit că într-o zi va trăi și ea așa, o viață simplă și normală: o familie care o așteaptă seara, o casă în care e mereu binevenită. Nici nu visa la așa ceva, sincer.
Are o familie mai altfel, dar fericiți sunt, și se prețuiesc sincer.
Pe Ina mama a lăsat-o de la naștere a născut și a fugit din maternitate. În certificatul scurt de la orfelinat, la mamă scria necunoscută, fără acte, iar la tată nici că nu se pomenea. Alți oameni i-au pus numele Vesnianu, că s-a născut primăvara. Cum a ajuns Ina? Nimeni nu mai știa. Mereu s-a ținut aproape de băieți, iar cel mai bun prieten îi era Iaric un pic mai mare ca ea. Și el tot Vesnianu, din aceleași motive. Ina a învățat bine la școală, era silitoare și cuminte, sperând mereu că o să o ia cineva într-o familie. Cum e viața de acasă, a văzut doar prin filme. Parcă nu era pe plac la nimeni fie că era prea plăpândă și i se vedeau genunchii, fie doar nu avea noroc.
Când l-au adoptat pe Iaric, viața i s-a dat peste cap. Plângea toată noaptea din lipsa singurului prieten, nu din invidie. Prin ochelarii groși, băiatul i-a zis: Ina, dacă vrei, nu mă duc cu ei. Ești nebun, Iaric? La așa ceva nu trebuie să renunți! Fiecare cu soarta lui i-a răspuns, iar el i-a promis că o va găsi într-o zi. Ina a zâmbit amar: Nu te osteni!
Ina a terminat școala, s-a dus la liceul de construcții, stânea la cămin. După, cum a absolvit, ca orfană, i-au dat o garsonieră la marginea orașului. Nu plângea după lux. S-a angajat la un birou de proiectări și-a început viața de adult pe bune. Avea multe colege la muncă, dar familie încă nu voia. Visa la o casă mare, un soț care să o iubească și niște copii doi sau trei, să alerge, să se joace, să se audă din toți rărunchii mama, tata!. Cu aceste cuvinte calde și rare pentru ea. Visa să deschidă ușa și să-i sară copiii în brațe: Mamăăă, a venit tata!
Într-o zi, ajungea la bloc când ușa s-a deschis brusc și un tip aproape că a trântit-o. Fugea repede cu o geantă-n mână. Ina a găsit în scara blocului o bătrânică căzută:
Pensia… geanta… m-a împins! Ochelari… nu văd nimic! Ina a vrut să-l prindă, dar a fost prea târziu. A ajutat bătrâna să se ridice noroc că nu s-a lovit rău. A condus-o acasă, unde bunelul stătea imobilizat la pat. Ina a început să-i viziteze, le aducea alimente nu mai aveau pensie. Au făcut dosar, dar pe hoț nu l-au găsit, deși fața îi rămăsese în minte. Geanta cu acte s-a găsit după câteva zile lângă bloc, cel puțin atâta șansă.
Ina vizita tot mai des pe bunica Tania. Le-a chemat medicii, i-au pus bunelul pe picioare și viața celor doi s-a luminat. I-au spus Inăi nepoată și i-au deschis ușa nu mai aveau alți rude.
Într-o zi, în troleu, Ina a făcut cunoștință cu un băiat. O fixa zâmbind: Domnișoară, parcă v-am văzut undeva… Ne-am mai întâlnit? Ina a râs: Nu cred. Băiat fain, și până la stația lor a povestit tot că e Ghenadie, stă cu mama, muncește. Avea senzația că îl știe din altă viață. Începu să o aștepte la ieșirea din serviciu. Într-o zi, Ina l-a chemat la ea. I-a pus ceai, l-a omenit cu ceva de mâncare, ba chiar i-a povestit despre copilăria ei la casa de copii. Ghenadie o privea cu milă, de parcă ţinea ceva pe suflet. Lui Ina îi plăcea, dar o simțea neliniștită.
A doua oară s-a întâmplat ceva neprevăzut. Ghenadie a intrat, Ina s-a dus să pună ceainicul. El a venit, a strâns-o tare și… Când Ina a încercat să îl respingă, el a zis cu răutate: Știu cine ești, am fost pus să te urmăresc! Am văzut poza ta, mi-au zis că ești fata de la orfelinat! Mă trezesc din nou la poliție din cauza ta, ai grijă, nimeni nu te va crede! Dacă deschizi gura, va fi și mai rău.
Ina n-a mai spus nimănui, de rușine. O lună mai târziu, a ajuns cu ambulanța din serviciu sarcină extrauterină, complicații, poate nu mai face copii.
Bunica Tania a îngrijit-o cu supă și răbdare. Cu ceaiuri de plante și vorbe bune, a ridicat-o din pat. Ina a ieșit din spital rătăcită, fără direcție. Nu mai vorbea, doar mergea automat și într-o zi a ajuns la mănăstirea din sat. Toamnă târzie, cer inalt și limpede, turlele străluceau, iar clopotele te ridicau la cer. Maicile culegeau ultimele flori.
Vesnianu Ina? a auzit o voce. Se întoarse unul dintre frații de la mănăstire îi zâmbea cu ochii scânteind. Ina, am vrut să te găsesc! Iaric, tu ești?, l-a recunoscut. S-au îmbrățișat plângând amândoi. Iaric îi ștergea lacrimile: Hai în trapeză, azi avem terci cu plăcinte și ceai. După mâncare, am vorbit ca doi frați. Ea i-a povestit tot, și el la fel cum l-au adoptat, cum noul tată îl bătea, cum a fugit, a avut mereu numai necazuri, cum mănăstirea l-a salvat și i-a dat viață din nou.
După câteva zile, când a plecat de la mănăstire, Ina a simțit că viața i s-a schimbat cu totul. Acolo, împreună cu Iaric, au decis cum să meargă mai departe. Bunica Tania și bunelul Andrei voiau demult să-i lase casa Inăi, dar Ina și Iaroslav au avut altă idee.
I-au propus bunicilor să locuiască toți împreună. Bunica Tania și bunelul Andrei nu-și mai încăpeau în piele de bucurie nici nu visau la așa ceva, să fie cineva cu ei la bătrânețe.
Ina și Iaroslav Vesnianu sunt soț și soție de cinci ani. S-au mutat toți împreună, într-un apartament mare, în suburbia orașului Chișinău. Bunicii se simt aici ca acasă, și sunt considerați șefii casei. Acum au familie.
Acum doi ani, visul Inăi s-a împlinit: au adoptat doi copii Dan și Irinuca, chiar din același orfelinat unde au crescut și ei.
Iaric, îți amintești cum așteptam să ne ia cineva acasă și să avem noi familie? îi zâmbea Ina fericită. Promitem să fim acei părinți pe care ni i-am dorit mereu, da?
Acum, se aud bucurii prin casă:
Mamă, dar tata unde-i? Bunico, vino să vezi ce-am construit cu bunelu!
Ina nu mai vrea să-și amintească de cele rele. Deși într-o zi, bunica Tania i-a șoptit că l-au prins pe cel care i-a făcut rău. Tot într-o boacănă, iar acum e la pușcărie de mulți ani.
Fiecare primește după fapte și aici, și în lumea de dincolo.
