— Doina, fă-mi și mie o cafea mai tare, bine? Să mă trezesc odată.
Vocea lui Andrei, ușor răgușită de somn, a venit din dormitor și s-a răspândit prin bucătăria mică ca un miere caldă și primitoare. Doina a zâmbit. Prima săptămână de viață în comun după nuntă fusese exact ca un clip publicitar perfect: treziri leneșe, mic dejunuri lungi, sărutări ușoare în prag când el pleca la serviciu. A pus în ibric cu două linguri mai mult de cafea măcinată decât de obicei. Totul pentru el. Toată lumea asta, care mirosea a cafea proaspătă și a parfumul ei, acum era a lor. Palma ei a alunecat pe suprafața netedă a blatului nou, și înăuntru i s-a cutremurat un fericire tăcută, aproape copilărească. Își plănuise deja sâmbăta: până la prânz, lenevit în pat cu laptopul și un serial stupid, apoi gătit ceva complicat și delicios, iar seara deschis sticla de vin primit cadou la nuntă. Doar să fie împreună. Să se absoarbă unul pe celălalt.
Andrei a ieșit în bucătărie, deja îmbrăcat în blugi și tricou. A îmbrățișat-o din spate, și-a lipit nasul de creștetul capului ei. Mirosea a gel de duș proaspăt și a încredere.
— Hai, pregătește-te, — a zis el, sărutând-o ușor pe tâmplă. — Mergem la mama, trebuie să o ajut să mute niște mobila. A apucat-o una cu rearanjarea, nu se descurcă singură.
Cuvintele au căzut în idila dimineții ca niște pietre într-o apă liniștită, lăsând cercuri de nedumerire. Doina s-a întors încet în brațele lui. S-a uitat la fața lui — aceeași, dragă, iubită, cu un aluniță abia vizibilă lângă colțul gurii. Dar ceva în tonul lui, o normalitate lipsită de orice discuție, a făcut-o să se simtă neliniștită.
— Andrei, hai nu azi, bine? — a încercat ea să-și facă vocea cât mai blândă, nu ca un refuz, ci ca o propunere. — Sunt așa de obosită după săptămâna asta, credeam că stăm acasă, ne odihnim. Poate mâine, sau la sfârșitul săptămânii viitoare?
El a înghețat. Mâinile lui, care îi stăteau pe talie, nu s-au descleștat, dar căldura lor a dispărut. Au devenit doar grele, care o țineau pe loc. Zâmbetul i-a dispărut de pe față atât de repede, de parcă l-ar fi șters cu o gumă. În locul lui nu a apărut nimic — nici supărare, nici nemulțumire. Doar gol. Se uita la ea, și Doina a văzut pentru prima dată privirea asta. Băiatul democrat, înțelegător, mereu gata de compromis, care în ultimul an o dusese la cinema și îi cumpărase flori, dispăruse. În locul lui stătea un complet străin, cu ochi reci, incolori.
El s-a îndepărtat încet, cu o grație aproape animalică, a făcut un pas înapoi, de parcă ar fi evaluat-o dintr-un unghi nou. Apoi a pășit brusc spre ea, aproape lipit. Mâna lui, care cu o clipă înainte îi mângâia părul, i-a prins bărbia. Degetele nu s-au strâns puternic, dar cu autoritate, umilitor, forțând-o să ridice capul și să-l privească drept în față.
— Ce-ai spus?
Nu țipa. Șuiera. Sunetul venea din fundul pieptului, jos și vibrant, ca mârâitul unui animal trezit brusc. Doina tăcea, paralizată nu atât de strânsoare, cât de schimbarea asta monstruoasă și subită. Vedea în pupilele lui înghețate propria ei față speriată. Și atunci, privind-o drept în ochi, fără să clipească, a rostit cuvintele care i-au împărțit viața în înainte și după.
— Îți spun că sunt obosită și vreau să mă odihnesc cu tine, împreună. Iar mobila mamei tale… ei bine… poate aștepta, dacă e sincer. Nu i se întâmplă nimic. Nu vreau azi să merg nicăieri și să fac ceva nici pentru mama ta, nici pentru altcineva.
— O să-i săruți picioarele mamei mele! Ai înțeles? Ea e acum stăpâna ta, doamna ta și zeița ta personală! Iar dacă te încăpățânezi, te trimit să locuiești la spital!
A dat drumul bărbiei ei tot atât de brusc cum o prinsese. Pe piele au rămas pete roșii de la degetele lui. Iar pe fața lui a înflorit un rânjet răutăcios, triumfător. Vedea șocul ei, fața ei împietrită, și asta îi făcea o plăcere vizibilă. El câștigase. El stabilise regulile. Iar ea, Doina, stătea în mijlocul bucătăriei ei noi, care mirosea a cafea, și înțelegea cu o claritate absolută și asurzitoare că viața ei fericită de cuplu tocmai se sfârșise, fără să fi apucat măcar să înceapă.
Tăcerea care a urmat cuvintelor lui nu era goală. Era densă, grea, ca un vid care supsese din bucătărie nu doar sunetul, ci și aerul. Doina se uita la el, la rânjetul ăla răutăcios și triumfător, și simțea cum ceva în ea se rupe și cade zgomotos în prăpastie. Nu era frică. Frica fusese înainte, în clipa în care degetele lui i se strânseseră pe bărbie. Acum era altceva. O conștientizare rece, limpede, aproape matematică. Jocul în care jucase, crezând naiv că știe regulile, se terminase. Începuse altul nou, iar regulile le stabilea el.
A tras un răsuflat mic, aproape imperceptibil. Gheața i se scurgea prin vene în loc de sânge. Și-a coborât privirea, s-a uitat la ibricul cu cafeaua care se răcea, cafeaua menită unei dimineți fericite de familie. Apoi l-a luat, s-a dus la chiuvetă și, cu o mișcare precisă, măsurată, a vărsat lichidul întunecat și aromat în scurgere. Nici o picătură n-a căzut pe lângă.
— Bine, — a zis ea. Vocea ei era egală, fără o singură notă tremurată. Doar o voce care constata un fapt. — Mă îmbrac acum.
Andrei, care se așteptase la lacrimi, țipete, rugăminți, la orice i-ar fi confirmat victoria totală și necondiționată, a rămas blocat. Docilitatea asta calmă, gospodărească, îi luase pământul de sub picioare. Rânjetul lui triumfător devenise nesigur, chiar puțin stupid, lângă sângele rece al ei. Tăcut, a privit cum ea se întoarce și iese din bucătărie. Fără agitație, fără furie, fără supărare. Se mișca ca un mecanism care primise un program nou și îl executa cu o precizie impecabilă.
În dormitor, a deschis dulapul. Mâna ei a trecut fără ezitare peste hanoracul ei preferat și a apucat o bluză strictă, bleumarin, și niște pantaloni clasici. Nu erau haine de ajutat la mutat mobila. Erau uniformă. Armură. Se îmbrăca repede, fără un gest în plus, iar reflectarea ei din oglindă era a unei femei străine, concentrate și foarte periculoase. Când se pieptăna, privirea i-a rămas pe fotografia de nuntă de pe comodă. Două fețe fericite, zâmbitoare. S-a uitat la ele o secundă, două, apoi s-a întors pur și simplu. Era o poză din altă viață, din altă lume. Nu mai avea nicio legătură cu ea.
Când s-a întors în hol, deja încălțată, cu geanta pe umăr, Andrei stătea tot acolo, sprijinit de tocul ușii. Încerca să-și recapete expresia autoritară, dar în privirea lui se citea derută.
— Gata așa repede? — a întrebat el, încercând să sune ca o ironie.
— Da. Mergem?
Răspunsul ei a fost la fel de neutru ca al unei secretare telefonice. Îl lipsise de emoțiile de care putea parazita. Îl lipsise de posibilitatea de a-și savura umilirea ei. Tot drumul spre casa mamei lui a trecut în tăcerea asta densă, vâscoasă. Nu era tăcerea aia confortabilă, când cuvintele nu sunt necesare. Era război. Tăcut, dar cu atât mai crud. Andrei strângea volanul, încheieturile i se albiseră. De câteva ori a deschis gura să spună ceva, să mai arunce o jignire, dar, uitându-se la profilul ei impenetrabil, nu s-a încumetat. Ea nu privea pe geam la casele care treceau. Se uita drept înainte. Dar creierul ei lucra cu o viteză nebună. Nu plângea lumea ei prăbușită. Studia inamicul. Își amintea fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare intonație. Analiza, așeza pe categorii, construia lanțuri logice. Andrei cel iubitor fusese o iluzie. Cel adevărat era ăsta — rece, crud, manipulativ. Și ca să supraviețuiască lângă el, trebuia să înțeleagă cum funcționa. Nu mai era soția lui. Devenise entomolog care, cu o curiozitate rece, disecă o insectă respingătoare, dar foarte interesantă.
Când mașina s-a oprit lângă blocul gri cunoscut, a expirat aproape imperceptibil. Prima etapă fusese trecută. Rezistase. Acum o aștepta vizuina celei căreia i se ordonase să i se închine. Și Doina știa: examenul abia începe.
Ușa a deschis-o ea. Maria. O femeie scundă, suplă, cu o coafură perfect fixată cu lac, tare, și un ruj mult prea aprins pentru vârsta ei. Apartamentul din spatele ei nu mirosea a căldură de acasă, ci a steril: un amestec înțepător de lustruitor de mobilă, odorizant cu „prospețime alpină” și ceva imperceptibil de farmacie, ca tuica. Nu era o casă, ci un muzeu în care fiecare exponat — de la ciobănița de porțelan de pe bufet până la teancul perfect aranjat de reviste de pe măsuță — își știa locul.
— Doina, dragă, lumina mea! Ce bine că ați venit, că v-am așteptat! — vocea ei era dulce ca un piersic copt, dar ochii, mici și atenți, nu zâmbeau. Scanează, evaluează, cântăresc. A tras-o pe Doina spre ea pentru un sărut pe obraz, iar ea a simțit cum gulerul amidonat al bluzei soacrei o zgârie pe piele.
Andrei a intrat ca stăpânul, și-a aruncat geaca pe taburet. Toată furia lui de dimineață se evaporase, înlocuită de masca fiului respectuos. Era pe teritoriul lui, sub protecția „zeiței” lui.
— Mamă, hai, care e treaba? Arată-mi ce mutăm.
Rearanjarea s-a dovedit a fi o farsă. Nu era vorba să elibereze un spațiu sau să facă o cameră mai comodă. Era vorba să demonstreze puterea. Primul obiect a fost un bufet masiv, lăcuit, din vremurile sovietice, plin cu cristaluri care păreau că nu fuseseră scoase de acolo de când fuseseră cumpărate.
— Uite, dragilor, vreau să-l mut aici, lângă peretele ăsta, — Maria a arătat spre capătul opus al camerei. — Andrei, tu dintr-o parte, iar Doina ajută din cealaltă. Ea e fată voinică, se descarcă.
Nu era o cerere. Era un ordin, împachetat în politețe siropoasă. Doina a mers tăcută până la bufet. Suprafața lui întunecată, lustruită, îi reflecta fața ca o oglindă deformată. S-a prins de marginea sculptată. Andrei s-a așezat în fața ei, și ea i-a simțit privirea grea, cercetătoare, pe ea. Aștepta. Aștepta să spună că e prea greu, să înceapă să obiecteze. Dar ea tăcea.
Au mutat monstrozitatea de dulap de la locul ei. S-a auzit scârțâitul picioarelor pe parchet. Doina a încordat toți mușchii, degetele i s-au înfipt în lemn. Îl împingea fără să scoată un sunet, respirația îi era regulată, iar fața — absolut calmă. Au târât-o încet prin toată camera.
— Stop! — a comandat Maria, când bufetul era la un centimetru de perete. S-a uitat cu ochii mijiți, înclinând capul într-o parte, ca un pictor care își evaluează tușa. — Nu… știți ceva? Nu-mi place. Nu se potrivește. Haideți înapoi. Doar cu zece centimetri mai stânga față de locul unde a stat.
Andrei a scos un sunet asemănător cu un râs scurt. S-a uitat la Doina cu triumf. Iată. Muncă absurdă, umilitoare. Dar fața Doinei n-a tresărit. Doar a dat din cap și s-a prins din nou de lemnul rece, lăcuit. Au târât bufetul înapoi. Apoi, la comandă, l-au mutat din nou. Și încă o dată. Maria se bucura de proces. Era regizoarea acestui teatru absurd, iar rolul principal — cel al executoarei supuse — era rezervat Doinei.
— Doina, dragă, șterge și tu praful ăla de sub picioare, — a zis ea, când bufetul s-a oprit pentru a patra oară în mijlocul camerei. — Eu pun ceainicul la fiert.
Acesta era următorul act. Umilirea. Doina s-a uitat la ea, apoi la Andrei. El stătea sprijinit de perete, cu brațele încrucișate la piept, și privea. În ochii lui se bălăcea o plăcere pură, nealterată. Doina a mers tăcută până la Maria, a luat din mâna ei cârpa umedă. Și s-a lăsat în genunchi pe parchetul vechi, scârțâitor. Nu simțea nici durere în genunchi, nici umilință. Simțea cum oțelul îi îngheață înăuntru. Metodic, centimetru cu centimetru, a șters podeaua exact pe unde stătuse dulapul, simțind pe ea două perechi de ochi. Așteptau să se rupă. Așteptau să-i dea lacrimile de supărare. Dar lacrimi nu erau.
A terminat, s-a ridicat, a dus cârpa la bucătărie. Când s-a întors, Maria se uita la ea fără urmă de zâmbet. În privirea ei era o răutate rece, dezgolită. Nu primise ce voise. Spectacolul eșuase. Actrița nu scosese emoțiile așteptate.
— Ascultă-mă, fetițo, — vocea soacrei își pierduse toată dulceața, devenind dură și scârțâitoare, ca o țâțână nesyncă. — Vezi cele două scânduri de parchet de acolo? Se vede că sunt puțin scofâlcite? Mă enervează. Găsește un ciocan și bate-le la loc. Chiar acum.
Fraza asta, aruncată cu o disprețuire rece, a fost ultima piesă lipsă. Acum imaginea era completă. Nu doar o rearanjare, nu doar o curățenie. Era un ritual de inițiere în sclavie. Doina a ridicat privirea. În ochii Mariei nu mai era nici dulceață, nici răutate. Era doar o siguranță goală, rece, în propria putere. Se uita la Doina așa cum te uiți la un obiect neînsuflețit care trebuie să-și facă treaba.
Doina a dat din cap. O singură mișcare scurtă, abia vizibilă.
— Unde e? — vocea ei suna la fel de egală și de incoloră.
— În debara, în cutia cu scule, — a aruncat Andrei, fără să se miște de pe perete. Deja savura spectacolul: soția lui tânără și frumoasă, în genunchi, cu un ciocan în mână, bătând scândurile parchetului în apartamentul mamei lui. Ar fi fost punctul final perfect al zilei de azi. Afirmarea definitivă a puterii lui.
Doina s-a întors și a mers pe hol. Debara era minusculă, plină de vechituri care miroseau a naftalină și praf. A găsit fără probleme cutia roșie de metal. A deschis-o. Sculele stăteau amestecate: clești ruginiți, șurubelnițe cu mânerele de plastic crăpate, role de izolație. Și ciocanul. Vechi, din vremurile sovietice, cu capul greu și mânerul de lemn șlefuit de timp. L-a luat. Era greu, adevărat, greutatea lui stătea plăcut în palmă. A strâns mânerul, simțind fiecare zgârietură din lemn. Era senzația a ceva real, în lumea asta de minciuni siropoase și cruzime voalată.
S-a întors în cameră. Andrei i-a zâmbit satisfăcut când a văzut-o cu ciocanul. Maria stătea într-o ipostază de judecător, cu brațele încrucișate la piept. Așteptau să se lase în genunchi. Doina a făcut câțiva pași înainte, tocurile îi băteau clar și sec pe parchet. S-a oprit în mijlocul camerei, s-a uitat la cele două scânduri scofâlcite. Apoi, încet, foarte încet, a ridicat capul.
Privirea ei a trecut pe lângă Andrei, pe lângă mama lui. S-a oprit pe peretele din față. Pe altar. Pe iconostasul casei ăsteia. Acolo, sub sticlă, în rânduri perfect drepte, atârnau relieviile Mariei. Viața ei, mândria ei, esența ei divină. O diplomă de onoare de la vreun aniversar de fabrică, o diplomă de absolvire a unei școli tehnice cu ștanțare aurie, un carnet de „Erou al Muncii Socialiste”, câteva fotografii decolorate în care ea, tânără și serioasă, strângea mâna unui funcționar local de partid. Toate erau înrămate identic, în rame întunecate, și formau o compoziție pe care Andrei o privise cu evlavie încă din copilărie. Acesta era altarul mamei lui.
— Ce faci? — vocea lui Andrei nu mai suna atât de sigur. Văzuse încotro se uită.
Doina nu a răspuns. A făcut încă trei pași, care o despărțeau de perete. S-a apropiat de memorialul acela al vanității. Apoi, cu aceeași expresie calmă, distantă, a ridicat ciocanul. Nu era o mișcare bruscă, furioasă. Era o acțiune lentă, calculată, aproape elegantă.
Și a lovit.
Prima s-a spart diploma. Sunetul sticlei sparte a fost asurzitor în atmosfera aia tensionată. Dar nu s-a oprit. A doua lovitură a nimerit în certificat. Rama de lemn a crăpat, sticla s-a prăbușit pe jos în cioburi mici, sclipitoare. A treia lovitură. A patra. Nu sfărâma totul la întâmplare. Acționa metodic, ca un chirurg. Lovitură după lovitură, distrugea fiecare exponat, fiecare simbol al măreției Mariei. Nu spărgea doar sticlă și lemn. Spărgea mitul. Profana altarul lor chiar sub ochii lor.
— Oprește-te! — a țipat Maria, fața ei distorsionată de groază și neîncredere.
Andrei a făcut un pas spre Doina, dar a înghețat la jumătate, ca și cum l-ar fi trăznit. Se uita la cioburi, la cartoanele rupte, la fotografiile desfigurate. Se uita cum lumea lui, sistemul lui de coordonate, unde mama era zeiță, se prăbușea sub loviturile de ciocan din mâna soției lui. Era paralizat de blasfemia care se petrecea.
Când ultima ramă a fost spartă, Doina a coborât mâna. S-a uitat la ceea ce făcuse — la grămada jalnică de gunoi de la piciorul peretelui. Apoi și-a descleștat degetele, iar ciocanul greu a căzut pe parchet cu un sunet surd. S-a întors.
Ei stăteau și se uitau la ea. Pe fețele lor nu era furie. Era ceva mai rău. O neînțelegere totală, completă, buimacă. De parcă în fața lor nu stătea o ființă umană, ci o forță necunoscută, care tocmai le șterseseră orașul de pe fața pământului. Doina s-a uitat în ochii lui Andrei, apoi și-a mutat privirea spre mama lui. Misiunea ei fusese îndeplinită. Nu refuzase doar să sărute picioarele. Cu ciocanul, spărsese chiar podiumul pe care stătea „zeița” lor.
